Sat bolnav
„Dumnezeule, zeule al meu, Pământ!” - Ion Gheorghe
Nimic din ce-i frumos n-a mai rămas În satul meu în care m-am născut În trupul lui un cancer s-a făcut Din cei veniţi aici, otreape de pripas!
N-a rămas nimic din câte-au fost Odată-n sat, un rai de fericire, Acum găsit-au „veneticii” adăpost, Viaţa lor e-o tragică bolire...
Aţi mutat în munca voastră-un deal Părinţi ai mei bătrâni şi în nevoi Chiar şi Primul Război Mondial Era ceva mai tânăr decât voi.
Copilăria noastră la sân de Dumnezeu S-a prăbuşit odată cu aprinse astre S-a-nchis c-o pleoapă grea de copârşeu Între două otrăvuri şi două dezastre.
Soarele apune peste Dealul Crucii Peste Coasta Bălţată apare tainic luna Se culcă-n Trei Paraua în brazi cucii Pe Dealul Alţânii e noapte de-acuma.
Iar peste grădina cât o catedrală Stă de strajă pădurilor de spini Bătrânul nuc, un patriarh cu fală Cu pleata lui de umbre şi lumini.
Sudoarea părinţilor încă mai sărută Răni de pământ ce urlă-n pustiu De dincolo de mormânt ochii ne scrută Şi strigă amarnic că nu e prea târziu
Să tragem pentru veşnicie adâncă arătură S-o semănăm cu vrere de furnici Să dezvelim din nou slănina din păstură Să nu mai plece nimeni de aici
Şi să-nvăţăm din nou iubirea de pământ Frumosul meşteşug de-a fi ţărani Să facem cu moşia trainic legământ Să fim din nou pălmaşi, păstori, ciobani.
Ghijasa să devină Mecca noastră Şi-n fiecare inimă de ghizăşan Să ardă flacăra de veghe albastră De dragoste, credinţă şi de-alean.
Biserica din deal, sfântă mireasă Veşnică în straie albe de nuntire Să lase peste sat mireasmă-aleasă De nepătată fecioară şi de nemurire.
