Romanţă pe malurile Hârtibaciului
Aveam un vis…,te îndreptai spre mine, de-atunci trecură un mănunchi de ani, ca să mă scoţi din starea mea inertă, să ne plimbăm îmbrăţişaţi pe sub castani.
Şi te simţeam domniţă diafană, plimbându-mă stingher pe-alei, un singuratic, pe suflet cu o rană, sub umbră de castani,simţind miros de tei.
Te-am aşteptat, rugându-mă la stele, să te trimită preabunul Dumnezeu, s-alini durerea sufletului meu.
Ai apărut în calea vieţii mele ca să hrăneşti un vis ce-mi tulburase anii şi am plecat înlănţuiţi să ne plimbăm, să numărăm, în tihnă, teii şi castanii.
Dar Hârtibaciul îşi mărise albia, să nu nu ne mai inunde în următorii ani. Ca nişte orbi ne căutam comoara şi ne simţeam ca doi orfani, cu lacrimi reci ,ne umezeam privirea… În locul mult visat cu alei, nu mai era umbră de castani, nu mai era miros de tei…
