Comunicarea in parohie. Aspecte ale dialogului cu tinerii
Pentru ca misiunea preotului să fie eficientă trebuie să fie susţinut, pe lângă calităţile lui, de propria lui familie. Creştinii au nevoie de o familie model care să-i ajute în a-şi regăsi propriile repere iar familia preotului tinde să fie pentru ei acest reper. Cele trei fronturi de acţiune ale preotului se opresc la cele trei dimensiuni în cadrul cărora preotul îşi desăvârşeşte lucrarea - stabilitatea/echilibrul duhovnicesc al preotului transmise comunităţii parohiale şi mai apoi lumii în general. Constituirea parohiei şi a întregii vieţi duhovniceşti se face cu un singur scop - îndumnezeirea membrilor ei. Acesta este scopul care trebuie să rămână neschimbabil de-a lungul veacurilor. Misiunea şi pastoraţia, atât a celor botezaţi cât şi a celor ce nu au primit cuvântul Evangheliei, se face în şi prin comunităţile creştine autentice. Preoţii nu au dreptul să facă din misiune o preocupare secundară. Preotul se leagă de parohia sa mai ales prin casa şi familia sa. Parohia prin conducerea şi îndrumarea preotului trebuie să devină o comunitate mărturisitoare care se angajează într-o pastoraţie imediată, ordonată, eficace, cu ochii aţintiţi spre viitorul pe care Dumnezeu îl pregăteşte pentru fiecare şi pentru toţi. Viziunea modernă asupra comunităţilor parohiale ne face să înţelegem misiunea preotului într-o întreită angajare: eclesiologică, liturgică şi misionară. Orientarea eclesiologică a parohiei are în vedere deschiderea credinciosului, cu ajutorul părintelui duhovnic, spre receptarea Bisericii ca Trup tainic al lui Hristos ce hrăneşte comunitatea spre comuniune. Identitatea creştinului se naşte, se afirmă şi se dezvoltă în comuniunea trupului lui Hristos şi anume în vederea ,,zidirii” acestui trup înlăuntru şi afară. Cea dintâi condiţie şi calitate a identităţii creştinului o constituie, de aceea, încorporarea în comunitate prin primirea Evangheliei şi a sfintelor Taine şi participarea totală la viaţa acesteia. Fără angajarea activă în Biserică, creştinul isi pierde identitatea sau aceasta rămâne numai ca virtualitate nedezvoltată putând fi distorsionată oricând. Identitatea preotului în comunitate trebuie să ţină seama de perspectivele enunţate până acum. El este chemat să se smerească pe sine însuşi spre a putea ridica povara celorlalţi şi să facă simţită între parohienii săi, şi nu numai, prezenţa lui Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu. Identitatea creştină a credincioşilor şi a preotului lor se va forma în parohie ca imagine concretă a Bisericii la nivel local, în aşa fel încât parohia să devină o comunitate liturgică, spirituală şi socială în contextul lumii de azi ca mare forţă mărturisitoare locală. În acest context preotul este chemat să aducă în jurul său şi al altarului o comunitate creştină autentică folosindu-se de toate mijloacele misionare, liturgice şi pastorale. Parohia nu este o cooperativă de prestări servicii ci este o comunitate de persoane în unitate de credinţă, spiritualitate sacramentală, etică şi slujire în frunte cu preotul. Parohia şi preotul trebuie să fie într-o permanentă stare de dialog şi conslujire. Acest tip de dialog vizează nu doar membrii parohiei luaţi individual ci şi grupurile parohiale strânse în jurul preotului şi a Sfâtului Altar care sunt şi trebuie să rămână centrul fiecărei parohii. Preotul este chemat să accentueze acest caracter al credinţei prin care creştinul se integrează în fidelitatea faţă de Mântuitorul Hristos aşa cum este mărturisit de profeţi, apostoli şi evanghelişti. Slujirile preotului de învăţător şi pedagog contribuie şi ele, pe lângă cea sacerdotală la întâlnirea lui Hristos în fiinţa credincioşilor. Aceste slujiri sunt strâns legate de săvârşirea Tainelor, întrucât apropierea omului de Dumnezeu nu se poate înfăptui fără venirea harului în el, ca putere a lui Dumnezeu. Calitatea de învăţător şi pedagog a preotului contemporan va trebui susţinută de noi metode pastorale, de înţelegerea contextului postmodernităţii care cere un alt tip de pastoraţie – cea misionară. Elementele care susţin această nouă orientare metodologică au în vedere ramuri noi de cercetare din: Psihologia pastorală, Sociologia pastorală, Antropologia cultural-pastorală, Medicina pastorală şi Pedagogia pastorală. Lucrarea lui Hristos este în primul rând una mântuitoare şi tămăduitoare. A luat asupra Sa omul ca să vindece ceea ce a asumat. S-a făcut om ca să-i mântuiască pe oameni. Astfel lucrarea principală a păstorului, centrul slujirii sale pastorale, este credinţa terapeutică în Duhul Sfânt pe care o aplică copiilor săi duhovniceşti după modelul lui Hristos Păstorul cel Bun ce viaţa şi-o dă pentru oile Sale. Pornind de la chipul şi exemplul Păstorului cel Bun, în plan pastoral, preotul trebuie să aibă calităţile necesare, un program de lucru bine gândit şi eficient dar şi multă râvnă, toate acestea închegate într-o strategie pe termen lung. Chiar dacă, uneori, este omul deciziilor de moment, conducătorul oficiului parohial este, în principal, omul perspectivei. Încă de la instalare, în predica aferentă momentului, noul părinte duhovnicesc, expunându-şi concepţia despre preoţie, etalează grija sa faţă de toate categoriile de păstoriţi. Un loc central îl ocupă tinerii, viitorul parohiei, cei faţă de care, preotul paroh, va fi şi va rămâne un modest şi întotdeauna prezent, prieten. „Tinereţea este puritate şi zâmbet, este generozitate şi avânt, este sete de ideal şi dăruire” , dar şi grupul cel mai afectat şi poate infectat, cu elemente şi principii dăunătoare. Prin natura sa, tineretul este cel mai avid la tot ce este nou, modern sau trendy. Trăind într-un climat frământat de tot mai multe schimbări, având ca specific neastâmpărul caracteristic vârstei, tinerii de azi, cei preocupaţi de „metode şi formalisme, şi un spirit al căutării” , sunt tracasaţi de instabilităţi, încurcaţi şi amăgiţi de piaţa ofertelor, trezindu-se debusolaţi între aspiraţii, necunoaşteri şi neputinţe. Tineretul este dintotdeauna marcat de zbateri cotidiene şi frământări profunde. Poate fi considerat inconstant în acţiuni, nonconformist şi rebel. „Prezenţa haosului său existenţial poate fi simţită. Întrebările lui existenţiale — pentru ce trăiesc? încotro merg? — nu numai că nu primesc un răspuns în haosul contestaţiei, al confuziei şi rătăcirii orientate, dar de mai multe ori se pierd literalmente în climatul general de viaţă relaxată şi indiferenţă (akedie) care se întinde tot mai mult” . Tânărul contemporan „are o minte ce funcţionează cu mare viteză, fie în privinţa ideilor şi a sistemelor, fie numai în cea a dorinţelor şi poftelor… Spaţiile inimii sunt domenii lăsate în paragină, fiind foarte important ca inteligenţele să fie pacificate pentru ca ele să poată înţelege rugăciunea” . În ceea ce priveşte felul şi amploarea de a trăi viaţa, putem afirma că am descoperit categoria socială cea mai ferventă în a acţiona şi cea mai imprevizibilă, în ceea ce priveşte orientarea acţiunilor. „Tinerii noştri vor să-şi trăiască viaţa cât mai in¬tens cu putinţă, să se bucure de ea. Aici îşi are rădăcina cauza „răbufnirilor” tinerilor noştri (extremismul, exaltarea, lipsa de măsură, ieşirea din minţi). Este vorba de tendinţe persistente de autodepăşire în orice direcţie, chiar şi spre monahism, atunci când n-a fost cultivat un duh monahal autentic. În paralel se dezvoltă curente cum sunt anarhis¬mul social, terorismul, antisocialitatea, nihilismul, autoexaltarea şi dominaţia Eului etc.” De obicei, destul de brusc, preotul paroh, este încunoştinţat de apariţia şi apoi de statornicirea unor astfel de fapte antisociale. Nu de puţine ori, şocul este cu atât mai mare cu cât cel ce întruchipează un asemenea derapaj, este un tânăr sau un grup de la care nu se aştepta. „Cartierul general” al parohiei intră în alertă. Se problematizează cazul şi se caută soluţii, care pot fi de moment, cu rază scurtă de acţiune sau de perspectivă. La nivel parohial a apărut un caz la care preotul şi celelalte organe parohiale abilitate trebuie să ia atitudine sau să treacă la (re)acţiune. „Datoria noastră este aceea de a deveni constructori de punţi, de a înţelege problemele oamenilor, de a le împărtăşi aceste probleme, de a le asculta argumentele. Nu este necesar să le dăm toate răspunsurile dintr-odată. Numai faptul că ne „pierdem” timpul nostru ascultându-i, provoacă simpatie şi un început de dragoste” . Absenţa unui program limpede şi cuprinzător, de orientare a tineretului zilelor noastre, duce, pe de o parte, la grave carenţe în developarea unei imagini corecte şi de utilitate maximă, în ceea ce priveşte prezenţa activă încununată de prestanţă şi prestigiu, iar pe de altă parte, la demararea involuntară sau scăpată de sub control a unei activităţi defavorabile, prin atmosfera creată şi contraproductivă, prin consecinţe. „Modelul nostru a devenit «omul european», omul «postindustrial» al societăţii europene” . La acest stadiu ne întrebăm ca Petre Ţuţea: „Ştii unde poţi căpăta definiţia omului? În templu. În Biserică. Acolo eşti comparat cu Dumnezeu, fiindcă exprimi chipul şi asemănarea Lui. Dacă Biserica ar dispărea din istorie, istoria n-ar mai avea oameni. Ar dispărea şi omul” . Educatia creştină a copiilor trebuie să fie începută de la cea mai frageda vârstă, pentru că primii cinci-şase ani ai copilariei sunt hotărâtori pentru tot restul vieţi omului. Drept urmare părinţii sunt datori să alunge din sufletul copiilor orice tendinţă spre rău şi să cultive aplecarea spre cele bune. După cum ne spune înţeleptul Solomon,”începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu”(Pilde1,7). Bazaţi pe aceasta, trebuie să spunem că prima virtute pe care părinţii trebuie să o cultive in sufletul copiilor lor, credinţa şi evlavia faţă de Acesta. Mulţi tineri nu ştiu ce este de fapt Biserica şi nu înţeleg că Dumnezeu in care ei cred a lăsat-o pentru a fi aşezământ al mântuirii. Sunt mulţi care cred in Dumnezeu, dar stau departe de Biserica,nevrând să ducă o viaţă de lipsuri şi renunţări,pentru că, nefăcând primii paşi în viaţa creştină, nu îşi dau seama că viaţa în Biserică este o viaţă a împlinirii,şi nu a aşecului.Iar alţi deşi înţeleg rostul Bisericii,se consideră prea iubitori de păcat pentru a reuşi să îşi schimbe viaţa şi-fiind pre sinceri ca să ducă o viaţă de compromis, o viaţă făţarnică în care una să creadă şi alta să facă-preferă să trăiasca departe de Hristos,iar la Biserică să vină doar la marile sărbători,la botezuri, nunţi şi înmormântări. Cred că şi acestor tineri, care cred în Dumnezeu , dar care nu găsesc motive pentru a duce o viaţă creştină,Biserica ar trebui să le iasă în întâmpinare si nu doar prin preoţi sau prin profesori de religie, ci prin fiecare crestin. Trebuie să înţelegem universul noii generaţii şi să sădim în el sămânţa cea bună.Dialogul nostru cu tinerii parohiei, trbuie să fie unul plin de blândeţe , dragoste şi tact pastoral si pedagogic de a căuta prin mijloace motivaţionale să le expunem importanţa şi simbolistica fiecărui act liturgic şi efectele în viaţa lor.Baza şi comunicarea euharistică locală,parohia ofera cel mai potrivit mijloc de creştere duhovnicească a membrilor ei de toate vârstele şi categoriile sociale.Tânărul, ca şi cel în vârstă,omul fără multă carte ca şi intelectualul, cel cu multă nevoie ca si cel înstărit,pot gasi in comunitatea parohiala din care fac parte , ambianţa necesară unei vieţi creştine autentice.
