Valorile familiei creştine

Familia în general este considerată un aşezământ dumnezeiesc şi temelia vieţii de obşte sau a vieţii în comunitate. Acest adevăr poate fi descoperit de către om prin observarea onestă a realităţii din jurul lui, dar este totododată şi o componentă a constituţiei originare a omului: omenitatea în integralitatea sa este alcătuită din bărbat şi femeie: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: „Creşteţi să vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi”” (Facere 1, 27-28) sau: „Şi a zis Domnul Dumnezeu: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el”...Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam. Şi a zis Adam: „Iată, aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup”” (Facere 2, 18 şi 21-24). Familia creştină se întemeiază prin căsătorie, care este legătura dintre bărbat şi femeie bazată pe iubire reciprocă şi binecuvântată de Dumnezeu în faţa sfântului altar. Astfel elementele esenţiale constitutive ale familiei sunt: bărbat şi femeie; iubire reciprocă şi binecuvântarea lui Dumnezeu Căsătoria creştină şi viaţa de familie pe care ea o inaugurează se caracterizează prin câteva dimensiuni specifice: 1. Toate aspectele vieţii sunt aduse la un numitor comun – bucuriile şi suferinţele, problemele şi realizările sunt percepute cu aceeaşi intensitate şi asumate în mod egal de soţ şi soţie; 2. Fiecare dintre soţi îşi aduce aportul său specific, are rolul său personal în viaţa de familie: în viaţa de familie nu există ierarhii stabilite pe baza diferenţelor de gen („cocoş” şi „găină”), niciunul dintre soţi nu este mai presus decât celălalt; 3. Finalitatea căsătoriei creştine este veşnicia – creştinul nu se căsătoreşte pentru o perioadă determinată de timp, ci pentru totdeauna; 4. Familia creştină implică naşterea de copii: copiii sunt adevărata bogăţie a unei familii; ei o vor însoţi la judecata finală (Sf. Vasile cel Mare); 5. În mod normal căsătoria creştină se realizează o singură dată, este unică: nu poţi iubi cu adevărat mai mulţi. De aici rezultă însuşirile familiei creştine: 1. unitatea şi egalitatea: „Căci câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat. Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Epistola Sfântului Pavel către Galateni, cap. 3, v. 27-28); 2. dragostea şi bunaînvoire dintre soţi; 3. curăţia sau puritatea; 4. sfinţenia: este binecuvântată prin Sfânta Taină a Cununiei; 5. trăinicia: este destinată veşniciei. Scopul familiei creştine: 1. naşterea de copii; 2. ajutorarea reciprocă a soţiilor, inclusiv spre desăvârşire spirituală; 3. ocrotirea moralităţii soţilor – „bine este pentru om să nu se atingă de femeie. Dar din cauza desfrânării, fiecare să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său. Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului. Femeia nu este stăpâna pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia. Să nu vă lipsiţi unul de altul, decât cu bună învoială pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea, şi iarăşi să fiţi împreună, ca să nu vă ispitească satana, din pricina neînfrânării voastre. Şi aceasta o spun ca un sfat, nu ca o poruncă” (Sfântul Apostol Pavel, Epistola I către Corinteni, capitolul 7, versetele 1-6). Datoriile soţilor unul faţă de altul: 1. iubirea şi respectul reciproc; 2. credincioşia sau fidelitatea; 3. ajutorarea în toate; 4. curăţia şi cumpătarea; 5. munca împreună şi desăvârşirea morală. În rândurile de până acum avem schiţată o imagine ideală a familiei creştine. Există însă şi anumite pericole care ating integritatea familiei creştine sau chiar provoacă uneori dizolvarea ei: 1. nerespectarea şi desconsiderarea demnităţii umane şi personale a soţului sau soţiei; 2. adulterul sau trădarea celuilalt: în acest sens Mântuitorul Iisus Hristos a fost cât se poate de explicit: „Eu zic vouă că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, şi se va însura cu alta, săvârşeşte adulter; şi cine s-a însurat cu cea lăsată săvârşeşte adulter”; 3. divorţul: “celor ce sunt căsătoriţi, le poruncesc, nu eu, ci Domnul: Femeia să nu se despartă de barbat! Iar dacă s-a despărţit, să rămână nemăritată, sau să se împace cu bărbatul său; tot aşa bărbatul să nu-şi lase femeia. Celorlalţi le grăiesc eu, nu Domnul: Dacă un frate are o femeie necredincioasă, şi ea voieşte să vieţuiască cu el, să nu o lase. Şi o femeie, dacă are bărbat necredincios, şi el binevoieşte să locuiască cu ea, să nu-şi lase bărbatul. Căci bărbatul necredincios se sfinşeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios […] Fiecare, fraţilor, în starea în care a fost chemat, în aceea să rămână înaintea lui Dumnezeu…Te-ai legat de femeie? Nu căuta dezlegare. Te-ai dezlegat de femeie? Nu căuta femeie. Dacă însă te vei însura, n-ai greşit. Şi fecioara, de se va mărita, n-a greşit…Femeia este legată prin lege atâta vreme cât trăieşte bărbatul ei. Iar dacă bărbatul ei va muri, este liberă să se mărite cu cine vrea, numai întru Domnul. Dar mai fericită este dacă rămâne aşa, după părerea mea. Şi socot că şi eu am Duhul lui Dumnezeu” (Sfântul Apostol Pavel, Epistola I către Corinteni, capitolul 7, versetele 10-14, 27-28 şi 39-40); 4. avortul: reprezintă o negare a unuia dintre scopurile esenţiale ale familiei creştine - naşterea de copii. De aceea responsabilitatea pentru acest păcat revine în mod egal ambilor soţi.

#martie2016 #ortodoxiapevaleahartibaciului