Doi Oameni şi faptele lor fără de asemănare

Încercând să „salveze” din calea flăcărilor sobelor de încălzit şi a cuptoarelor de gătit, chiar şi cele mai „urâţite” strâmbături de lemne din pădurile Lăpuşului Maramure¬şului, ţăranul-cioplitor Alexandru Perţa-Cuza a reuşit, în cele şase decenii de meşteşug artistic, să modeleze nu mai puţin de o mie de cruci şi de „Sfinte Troiţe ale Altarului Cerului”. Şi cum, de curând, s-au împlinit 25 de ani de când înălţa o astfel de troiţă în faţa Catedralei Ortodoxe din Chişinău, trebuie să reamintim faptul că la acea festivitate de dezvelire şi sfinţire a acelei mândre troiţe din stejar maramureşean, acest vrednic fiu de ţărani făcea poate cel mai surprinzător legământ auzit vreodată din gura sufletului unui român contemporan cu noi: „Nu se va atinge foarfeca de părul meu şi nici briciul de barba mea, până nu se va uni Basarabia şi România”. Cu bucurie constat că Omul nostru din bravul Maramureş Istoric continuă să se ţină de patrioticul său legământ. Văzându-l cât de frumos şi de bărbătos arată, cu pletele-i argintii căzute peste umerii împovăraţi de trecerea anilor munciţi (miercuri, 20 ianuarie urmând să împlinească vârsta de 70 de ani), dar şi cu barba cârlionţată, lungă până din¬colo de pieptu-i acoperit de cămaşa înflorată, cu cioareci albi pe el şi cu opinci în picioare, eşti îndemnat să-l asemeni unui războinic dac coborât de pe Columna din Roma a îm¬pă¬ratului Traian. Astfel că nu numai pare, dar şi este un demn urmaş al lui Badea Gheorghe Cârţan, acel vestit „cărturar fără carte” din frumoasa şi eroica Ţară a Oltului şi a Făgăraşului. Alte două asemănări surprinzătoare pentru timpurile de acum: în vreme ce străbunul său înaintaş căra în desagii grei, pe ascuns, peste munţi, din Muntenia în Ardeal, slova scrisă în grai românesc, ţăranul-cioplitor în lemn din Ţara Maramureşului izbuteşte, cu greu, să îşi trimită măiestrele creaţii în mai toate aşezările de peste fruntariile ţării în care mai supravieţuiesc atât graiul românesc, cât şi credinţa şi datina străbună. Respectiv în satele din preajma Cernăuţiului, a Ujgorodului şi Slatinei din Transcarpatia-Ucraina, în cele de pe Valea Timocului şi din Banatul Sârbesc. Ba mai mult, o fericită întâmplare neîntâmplătoare: o măiastră troiţă de-a sa, având simbolurile ortodoxiei româneşti încrustate pe cruci şi pe icoane, decorează şi înfrumuseţează un colţ din Budapesta, capitala Ungariei. Şi o altă surprinzătoare mărturisire a sa, transformată într-un irepetabil gest patriotic, plin de optimismul celui mai apropiat viitor: În speranţa că se vor reîntoarce pe la casele lor, cât mai curând, vrednicul de stimă ţăran-cioplitor în „lemne nu tocmai faine”, întârzie să-şi trimită troiţele şi crucile sculptate în acele ţări îndepărtate unde românii se află la lucru. Pentru că Alexandru Perţa-Cuza nu se împacă deloc cu faptul că românii noştri au ajuns să lucreze şi să trăiască printre străini. Nu ştiu de ce, dar trag nădejde că furtul, jaful, scârba, ruşinea şi batjocura de până acum se vor întoarce împotriva marilor vinovaţi de greaua povară care apasă pe umerii gârboviţi ai celor care nu mai pot şi nu mai vor să îndure nesimţirea ruşinoasă a acestei spoieli capitaliste! Notă: Vineri, 15 ianuarie, l-am cinstit pe poetul Mihai Eminescu, cel născut cu 166 de ani în urmă (1850); în duminica ce urmează (24 ianuarie) suntem chemaţi să aniversăm, cum se cuvine, intonând „Deşteaptă-te române!” şi jucând „Hora Unirii”, fluturând în vânt Tricolorul roşu, galben şi albastru, la împlinirea a 157 de ani de la Unirea Ţării Româneşti cu Moldova, sub sceptrul principelui-domnitor Alexandru Ioan Cuza; şi tot în aceeaşi zi o pioasă aducere aminte a venirii pe lume, la 24 ianuarie 1849, a lui Badea Gheorghe Cârţan. Precum se poate constata, istoria trecută a acestei ţări, precum şi bravii noştri înaintaşi nu ne dau răgaz să ni se agraveze lipsa memoriei, nepăsarea şi uitarea!

#ianuarie2016