Biografia Fiului lui Dumnezeu, a Blândului Nazarinean în conştiinţa lui Eminescu
Aceste numiri sacre: „biografia Fiului lui Dumnezeu”, „biografia Blândului Nazarinean răstignit” îi aparţin poetului. Odată cu frumuseţea expresiei, ele sunt mărturii de fond cuprinse în articolul „Şi iarăşi bat la poartă”, publicat în ziarul „Timpul” din 12 aprilie 1881, în ajunul Sfintelor Paşti (M. Eminescu, Opere, Ed. Academiei, XII, p.134) Mesajul cardinal pe care Eminescu ni-l adresează aici e cuprins în această vizionară formulă: „Iată, 2000 de ani, aproape, de când biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea”. Şi precizează: „Ea a ridicat popoare din întuneric..., le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui”. Într-o Europă care de la Renaştere se îndepărtase de actul central al istoriei: Întruparea Fiului lui Dumnezeu şi orientase conştiinţele către modele din antichitate, Eminescu restaurează sensul istoriei, autentic şi profund, în Evanghelie, în Hristos. (...) Conştiinţa lui Eminescu când împărtăşea prin scris acest haric mesaj, era plină desigur de prezenţa „religioşilor străbuni”. Domnitori, ierarhi, simpli credincioşi. Cred că ar trebui să se observe mai mult gândirea poetului de până în 1874 când îşi încheie oarecum informarea de prin opiniile, curentele şi şcolile lumii; şi perioada de după acest an, când, în ţară, ca bibliotecar, revizor şcolar şi ziarist, spiritul lui va petrece acum în ethosul românesc şi ortodox. Când peste „mii de valuri..., ţărmuri înflorite, cu palate şi cetăţi... frunţi pline de gânduri care caută în lume şi în vreme adevăr...”, când, după ce le-a străbătut şi s-au agonisit de-a valma şi parcă toate „i-au înnegrit catapeteasma lumii în adânc” în sufletul lui se redeschide acum „grădina”, raiul copilăriei cu pajiştile şi izvoarele natale, cu mănăstirile şi chipurile de maici şi călugări.” Iar memoria sacră, originară se adapă de această dată din cronicile şi cuvintele Sfinţilor Părinţi; Părinţi mai puţin răniţi de memoria istorică şi bolnavă a lumii.” Cercetători atenţi, prof. academicieni Alex. Elian şi V. Cândea s-au ocupat de biblioteca lui Eminescu, sesizând bogăţia izvoarelor teologice, mai ales patristice. Când citeşti o listă de cărţi şi manuscrise pe care Eminescu, în calitatea lui de bibliotecar, o comunica la 6 martie 1875 ministrului instrucţiei şi cultelor T. Maiorescu, pentru a-i aproba costul achiziţiei, citim aici nume şi opere ale Sfinţilor Părinţi ca: Macarie, Vasile cel Mare şi Grigorie Teologul, Efrem Sirul sau Ilie Miniat, Nicodim Aghioritul, precum şi Kyriacodromionul..., Cuvinte morale pentru fiecare duminică, datoriile preoţilor de popor (în M. Eminescu, Opere, vol. XVI, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989, pag. 316). Toate acestea alcătuiau acum lectura lui sfântă. (...) Dar pe cât ne este îngăduit să străbatem în adâncul de taină al sufletului său, ni se iveşte întrebarea: a rămas oare Eminescu doar cu ochii la cruce – la Cel răstignit? Era în conştiinţa lui gândul că moartea e cuvântul cel din urmă? Din unele jocuri de idei şi cuvinte, prin unele poezii, aşa s-ar părea, dar numai la suprafaţa existenţei, nu în adânc. De aici, din ultima adâncime, dimpotrivă, strigătul sufletului lui e strigătul credinţei în Dumnezeul cel viu, şi-n viaţă. În poezia Mortua est poate unii vor fi ispitiţi să concludă că Eminescu are momente de slăbire a credinţei, forme de ateism. Nimic mai infam n-ar fi la adresa lui decât o asemenea părere deşartă. Dimpotrivă, nu cred să se fi exprimat în literatura universală o sentinţă genială asemenea acesteia: „De e sens într-asta – în moarte, e-ntors şi ateu” – deci, moartea e atee! Şi „Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu”, adică, de o limpezime fulgerătoare: Dumnezeu nu este semnatarul morţii. Uimitor, de unde ţâşnea în geniul lui o asemenea viziune; nu din filosofiile lumii ci numai din Sfânta Scriptură care vorbeşte neîndoios: „Dumnezeu n-a făcut moartea şi nu se bucură de pieirea celor vii, El a zidit lucrurile spre viaţă” (Înţelepciunea lui Solomon 1, 13-14). Gândirea umană dintotdeauna a trebuit să răspundă la două teme fundamentale: a iubirii încununată cu sacrificiul, şi a vieţii în lupta biruitoare asupra morţii. Noi l-am interogat în eseul nostru pe Eminescu asupra acestor teme şi i-am comunicat răspunsul. Suntem îndreptăţiţi să spunem prin răspunsul lui că el nu este numai poetul nostru naţional, ci că într-adevăr prin gândirea lui şi teologică, atât de profundă, răspunde odată mai mult titlului acordat de omul deplin al culturii româneşti. Iar în viitoarele sinteze ale gândirii şi filosofiei creştine, chiar ale teologiei noastre, va trebui să se ţină seama şi de el ca un adânc gânditor creştin-ortodox.” De altfel, în cinstirea pe care trebuie să i-o acordăm nu trebuie uitat niciodată că el a văzut în Biserica Ortodoxă Română „Maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii şi unitatea etnică a poporului”. A şi trăit ca un fiu devotat, dreptcredincios ei. ÎPS Arhiepiscop Bartolomeu Anania a descoperit pe paginile unui Moliftelnic de la Mănăstirea Neamţ înscrisul unui duhovnic de o adâncă semnificaţie privind adevăratul suflet al poetului. În noiembrie 1886, Eminescu se retrage la Mănăstirea Neamţ. Acolo s-a spovedit şi s-a împărtăşit, iar duhovnicul a înregistrat în cartea lui de slujbă, o dorinţă şi rugămintea poetului, ca un testament anume: să fie îngropat pe malul mării, la umbra unei mănăstiri, de unde să audă chiar şi dincolo, de pe celălalt tărâm al existenţei: Lumină lină. Poet al iubirii a fost ...şi al luminii.”
