Închinarea plăcută lui Dumnezeu - semnificația și mijloacele ei de exprimare -
„Să nu puneți mădularele voastre ca arme ale nedreptății în slujba păcatului, ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu,…dând lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe nişte arme ale dreptății lui Dumnezeu”. (Romani 6.13) Esenţa închinării este renunţarea. Renunţarea este un cuvânt neobişnuit, neplăcut la fel ca şi cuvântul supunere. Aceasta implică pierdere şi nimeni nu vrea să piardă. Renunţarea evocă imagini neplăcute de acceptare a pierderii în luptă, a renunţării la terminarea unui joc, ori cedarea în faţa unui oponent puternic. Cuvântul renunţare, predare sau capitulare e folosit cel mai mult în context negativ. Criminalii prinşi capitulează în faţa autorităţilor. În cultura plină de competiţie de astăzi noi gândim că niciodată nu vom da înapoi şi niciodată nu vom ceda – deci nu auzim prea mult despre renunţare. Dacă câştigi, asta e totul, renunţarea nu-şi are loc în gândire. Mai bine discutăm despre câştig, succes, baftă, victorie decât despre pierdere, înfrângere, cădere şi renunţare. Dar capitularea în faţa lui Dumnezeu este inima închinării. Este răspunsul natural la măreaţa dragoste şi harul lui Dumnezeu. Ne predăm pe noi înşine Lui, nu de frică ori ca o datorie, ci în dragoste, „pentru că El ne-a iubit întâi” (1 Ioan 4.10). După ce în primele unsprezece capitole din Romani, explică harul incredibil al lui Dumnezeu pentru noi, Pavel, ne îndeamnă să capitulăm în faţa lui Dumnezeu în închinare: „Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfățișați trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească” (Romani 12.1). Adevărata închinare – aducând plăcere lui Dumnezeu – se petrece când tu te predai pe deplin lui Dumnezeu. Observăm că jertfă înseamnă aducerea trupului tău lui Dumnezeu. Dăruirea ta totală înaintea lui Dumnezeu este ceea ce înseamnă închinare. Această acţiune este o capitulare personală şi este numită în mai multe feluri: consacrare, întronarea lui Iisus Hristos ca Domn, luarea crucii tale, omorârea Eului din tine, cedarea în faţa Duhului Sfânt. Este important ceea ce faci mai mult decât ceea ce zici. Dumnezeu vrea viaţa ta – şi o vrea întreagă. Nouăzeci şi cinci la sută nu e suficient. Există trei bariere care blochează supunerea noastră totală înaintea lui Dumnezeu: frica, mândria, şi confuzia. Nu realizăm cât de mult ne iubeşte Dumnezeu, şi noi vrem să controlăm vieţile noastre şi înţelegem greşit însemnătatea renunţării. Mă pot eu încrede în Dumnezeu? Încrederea este un ingredient esenţial al supunerii. Tu nu te vei supune lui Dumnezeu până nu te încrezi în El, dar tu nu te poţi încrede în El până tu nu-L cunoşti mai bine. Frica ne ţine departe de supunere, dar dragostea biruieşte frica. Cu cât realizezi mai mult cât de mult te iubeşte Dumnezeu cu atât mai uşor supunerea ta este mai uşoară. Cum ştii cât de mult te iubeşte Dumnezeu? El îţi dă multe evidenţe. Dumnezeu spune că: - te iubeşte („Dumnezeu a iubit lumea” (Ioan3.16)); - te cunoaşte („Tu… cunoşti toate căile mele”. (Psalm 138.3)); - este preocupat de fiecare aspect al vieţii tale („Cât despre voi, până şi perii din cap, toţi vă sunt număraţi”. (Matei 10.30)); - ţi-a dat capacitatea să te bucuri de tot felul de lucruri („Dumnezeu, ne dă toate lucrurile din belşug, ca să ne bucurăm de ele”. (1 Timotei 6.17)); - are numai planuri bune pentru viaţa ta („cu privire la voi, zice Domnul, am gând bun, nu rău, ca să vă dau viitorul și nădejdea”. (Ieremia 29.11)); - te iartă („Tu Doamne, eşti bun și blând și mult-milostiv tuturor celor ce te cheamă pe tine ” (Psalm 85.4)); şi - are îndelungă răbdare cu tine („Domnul este îndelung răbdător” (Psalm 144.8)). Dumnezeu te iubeşte infinit mai mult decât tu îţi poţi imagina. Cea mai extraordinară expresie a dragostei Lui este jertfirea Fiului Său pentru tine: Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi (Romani 5.8). Dacă vrei să înţelegi cât de important eşti înaintea lui Dumnezeu, priveşte la Hristos cu mâinile pironite pe cruce, spunând: „Te iubesc atât de mult! Mai bine mor decât să trăiesc fără tine.” Dumnezeu nu este un stăpân crud de sclavi ori un terorist care foloseşte forţa brută să ne constrângă la supunere. El nu încearcă să distrugă voinţa noastră, dar ne curtează în aşa fel încât noi de bună voie ne predăm lui. Dumnezeu este iubitor şi eliberator, şi predându-ne Lui ne aduce libertate şi nu robie. Când ne predăm Domnului în întregime, descoperim că nu este un tiran, ci un salvator; nu un şef, ci un frate; nu un dictator, ci un prieten. Recunoaşterea limitelor noastre. A doua barieră la o capitulare totală este mândria noastră. Noi nu vrem să admitem că suntem nu numai făpturi, ci şi responsabili a tot ceea ce facem. Este o ispită veche: „veţi fi ca Dumnezeu” (Geneza 3.5). Acea dorinţă – de a avea controlul absolut – este cauza la foarte mult stres în viaţa noastră. Viaţa este o luptă, dar mulţi oameni nu realizează că aceasta este lupta noastră, ca şi Iacov, este o luptă reală cu Dumnezeu! Noi vrem să fim Dumnezeu, şi nu avem nici o şansă să câştigăm această luptă. Aiden Wilson Tozer a spus: „Raţiunea pentru care mulţi continuă să aibă probleme, în continuă căutare, făcând un progres mic în viaţă este că ei încă nu au venit la capăt cu ei înşişi. Noi încă încercăm să dăm dispoziţie şi să ne interferăm cu lucrarea lui Dumnezeu în noi”. Noi nu suntem Dumnezeu şi niciodată nu vom fi. Suntem fiinţe umane. Când încercăm să fim Dumnezeu sfârşim ca şi Satana, care a dorit acelaşi lucru. Noi acceptăm umanitatea noastră in mod intelectual, dar nu emoţional. Când ne confruntăm cu limitările noastre, reacţionăm cu iritare, mânie şi resentiment. Noi vrem să fim mari, deştepţi, puternici, talentaţi, frumoşi şi bogaţi. Vrem să avem de toate şi să facem de toate şi ne tulburăm când nu se poate aşa ceva. Când observăm că Dumnezeu le-a dat la alţii trăsături pe care noi nu le avem, răspundem cu invidie, gelozie şi compătimire.
Preot Ionuț Popescu Parohia Noiștat
