Casa de pe Deal
Ţin minte că printre rudele cele mai apropiate şi dragi inimii mele de copil era străbunicul pe linie maternă, un ţăran tare vânjos la trup şi frumos la chip, cu faţa puţin negricioasă, înfrumuseţată de doi ochi albaştri, mici şi ageri, ce te sfredeleau şi te cântăreau dintr-o singură privire fugară; ochi plăcut umbriţi parcă de o singură sprânceană, într-atât de stufoasă şi de bogată mi se părea. Tot la fel şi mustaţa lui căruntă, ţanţoş şi fin arcuită în josul colţurilor sale, astfel încât cu greu îi puteai zări buza de deasupra gurii, care mai ascundea doar câţiva dinţi îmbrăcaţi în aur gălbui-albicios, puţin sclipitori. Din întreaga, frumoasa şi îngrijita lui făptură, numai buzele păreau uitate şi pedepsite de purtătorul lor, în sensul că mai tot timpul erau crăpate şi însângerate exact la mijloc.De vină erau vânturile şi arşiţele verilor fierbinţi şi secetoase, dar şi crivăţurile şi frigurile pătrunzătoare ale iernilor viscolite şi geroase. Când îl vedeai întâia oară îţi părea un om ursuz şi trist. Îi murise soţia prea de timpuriu, iar între timp şi trei dintre cei nouă copii ai lor. Aşa că ţăranii din târgurile de animale de pe sate, dar şi domnii preceptori, jandarmi, comercianţi şi meseriaşi de la oraş, adică exact acei oameni care nu aveau cum să-l cunoască îndeajuns de bine, puteau crede despre el că era un om sever şi zgârcit la vorbă. În realitate însă, străbunicul meu , tatăl bunicii mamei mele, acest brav ţăran-plugar, era din cale-afară de bun la suflet, de darnic, glumeţ şi mai totdeauna cumpătat şi calculat. Dovadă că nu-mi amintesc să-l fi auzit vreodată suduind o vită nărăvaşă sau pe vreunul de-al casei, mai neastâmpărat. Şi aceasta cu toate că la masa din casa lui, lungă cât pentru o petrecere de nuntă, mereu stăteau 12 scaune cu spetează şi tot atâtea guri pofticioase şi mereu flămânde. Cei mai în putere ai casei de-abia reuşeau să biruie, cu mâinile lor bătătorite, grelele munci ale câmpului şi hotarului, ale grajdurilor pline de vaci şi bivoliţe cu lapte, de juninci, viţei şi cai; ale curţilor ticsite cu găini şi raţe ouătoare, ale coteţelor pline cu porci la îngrăşat şi scroafe la fătat; ale şurilor umplute cu fânul şi otava a două coase, până dincolo de înălţimea caferilor; ale hambarelor împovărate de-atâtea bucate şi făinuri de tot felul. Pentru făina din care femeile plămădeau aluatul plăcintelor şi clătitelor de duminică şi cel al cozonacilor şi prăjiturilor de Crăciun, Bobotează şi Paşti, la secerat se adunau separat snopii lanului cu cel mai bun grâu. După îmblătitul şi vânturatul boabelor în tinda prăfuită a şurii, folosind vechile îmblăcii prinse în nojiţe de piele, se mergea cu sacii plini de boabe, o dată pe lună, la moara cu valţuri a lui Hermann. Era o clădire imensă, aşezată zid în zid cu hala butoaielor rotative ale „cenuşarului” pentru tăbăcitul şi subţiatul pieilor de bovine. De-aici se aprovizionau patronii celor treizeci de ateliere de cizmărie ale Agnitei, care împreună cu calfele şi ucenicii lor, confecţionau, la comandă, pe calapoadele din lemn de carpen, pantofi eleganţi şi ghete cu carâmbul înalt pentru femei, iar pentru bărbaţi cizme, bocanci şi pantofi. Domnii mai înstăriţi, precum era şi regretatul pilot-regal şi om de mare spirit Emil Bleoca, preferau cizmele „Burger” ale maestrului păpucar Ganea, asortate cu pantalonii bufanţi ai altui maestru, croitorul Mihăilă. Se purtau prinşi deasupra genunchilor în cureluşe colorate şi cu ciucuri din piele fină de căprioară. Erau piesele de îmbrăcăminte cele mai elegante, costisitoare şi îndrăgite de feciorii făloşi ai saşilor, de la care s-au „molipsit” şi cei ai românilor. În „Casa de pe Deal”, în vremurile bune de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, până şi mămăligile aveau măcinate două feluri de făină: cea cernută fin era doar pentru lapte şi brânză, iar cea trecută prin sita rară şi cu mult păsat era numai pentru sarmale, tocăniţa de pui, dreasă cu sos de smântână, pentru fasolea frecată cu ciolan de porc, pentru ciorba acră de fasole tărcată cu costiţă afumată, ca şi pentru cea de crumpene (cartofi), numită de gospodinele săsoaice „Broden-laven”. Din bidoanele rânduite în piviniţa răcoroasă şi adâncită în pământul lutos al dealului, cei mari ai casei mereu tot luau, până târziu în vară, şi tot nu semai gătau, cârnaţii şi cărnurile prăjite, acoperite din belşug cu unsoare. Iar în vecinătatea lor stăteau rafturile pline cu mere pătule şi pere pergamute care se păstrau până târziu în iarnă. Lângă poame erau borcanele cu murături, dulceţuri şi compoturi cu aromele toamnelor. Îmbucam din ele cu plăcere toţi ai casei, dar mai ales noi, „copiii neastâmpăraţi, gălăgioşi şi jucăuşi”, nepoţii străbunicului Niculae şi ai răposatei sale soţii, Maria, dar şi ai bunicilor Eufimia şi Niculae. Ea, fată de plugari harnici, dar cu mulţi copii şi cu puţine pământuri, venită la oraş ca slujnică la saşi, fiică a unui mândru sat pur românesc de pe valea sibiană a Buii; El, fecior de oameni vrednici şi înstăriţi, avându-şi „Casa de pe Deal” şi gospodăria cocoţate dincolo de Pădurea Steinburg şi de hotarul păşunilor pe care păşteau cirezile de juninci şi viţeii vacilor şi bivoliţelor. De cum se crăpa de ziuă, bunica aşeza cu grijă sticlele pline cu lapte, „îngropându-le” într-un maldăr de otavă, plăcut mirositoare, aşternută în şiregla căruţei cu „osiile pocnitoare şi cântătoare”, având roţile frumos vopsite în verde şi „învelite” în rafuri de fier, căruţă trasă de un cal tare blând şi ascultător. După ce cu toţi ai casei rosteam în şoaptă rugăciunea „Tatăl Nostru” şi îmbucam bunătăţile dimineţilor, noi, copiii-şcolari, cu trăistuţele ţărăneşti peste umeri, ne aşezam pe cele trei băncuţe din scânduri, bine prinse între loitre, călduros şi moale învelite în preşuri din „zdrenţe” ţesute la război. Pentru că trebuie să vă mai spun că acest repetabil ceremonial avea o anumită rânduială, stabilită în comun de părinţi şi bunici, dar aprobat de „starostele” casei şi gospodăriei noastre. Adică de străbunicul, trecut de 80 de ani. Rânduiala era următoarea: fiecare pe locul lui, în funcţie de vârstă, de înălţime şi de neastâmpăr sau de cuminţenie. Cei mai mici întotdeauna pe scândurica din mijlocul căruţei, iar pe cea din spatele „birjarului” cei de vârstă mijlocie. Pe ultima băncuţă se aşezau cei mai mari şi mai curajoşi, în vreme ce „omul de la hăţuri” putea fi, de la caz la caz, când bunicul sau străbunicul, când unul dintre părinţii noştri; când mama sau tata, când un unchi sau o mătuşă. Dar cea mai mare bucurie o aveam atunci când ne venea rândul, prin rotaţie, să luăm în mâna dreaptă hăţurile calului şi în stânga corbaciul (biciul). Numai că cel mai sigur şi plăcut drum era atunci când amândouă erau în ”stăpânirea” braţelor vânjoase ale străbunicului, cel care mereu avea în buzunarul clichinei sale (haina din pănură groasă, cu guler negru de catifea) măcar câte o boboroanţă pentru fiecare copil, iar spre casă, câte o mică ciocolată sau un drob zgronţuros din vestitul ”Kartoffelzucker”, parcă aşa îi spuneau „zăharului de cartofi” colegii şi prietenii noştri copii de saşi. Şi ne mai făcea străbunicul câte o surpriză, atunci când nu-i lipseau bănuţii din bughilar (portofel): „dosea”, într-un loc ascuns al căruţei, când o cutie mare cu halva, când o alta cu rahat turcesc. Astfel că nu era de mirare că rudele, precum şi prietenii, sau chiar şi numai oamenii cunoscuţi, îl ciufuleau, dezmierdându-l, „americanu’”. Motivul fiind acela că în tinereţile sale traversase oceanul cu vaporul pentru a lucra, ani în şir, în înstărita Americă. Aşa că n-a mai apucat nici să facă cătănie în armata austro-ungară a împăratului de la Viena şi nici să lupte pe front în Primul Război Mondial. Ca urmare, odată revenit acasă, la părinţii lui, mai întâi se logodeşte, apoi, cu dolarii strânşi în America cumpără pământ, construieşte o casă lângă curtea părintească, după care se cunună la biserică cu Maria şi împreună îşi fac o gospodărie bine rânduită. Laudă trudei dascălului-învăţător Şi pentru că, în mare, cam aceste întâmplări îmi readuc în minte şi în suflet nostalgice amintiri, revin la drumurile către şcoală şi înapoi spre casă. După ce eram „deşertaţi” în faţa şcolii şi primeam avertismentul poruncitor „Copii, fiţi cuminţi, silitori la învăţătură şi la ascultare!”, „însoţitorul” ne urmărea cu privirea până când se închidea uşa mare de la intare în spatele ultimului dintre noi. Numai după aceea „căruţaşul de serviciu” începea să treacă pe la casa fiecărui „abonat” şi lăsa sticlele pline cu lapte. Dacă se întâmpla ca familia să nu fie acasă găsea poarta descuiată, iar în faţa uşii stăteau sticlele goale, bine spălate şi cu eticheta scrisă pe ele; alături erau banii, „pitiţi” între nodurile unei năfrămuţe (batiste) curate. Ba mai mult: de fiecare dată, în joia săptămânii, ici-colo dădea şi peste un bileţel prin care „abonatul la lapte” solicita, pentru sâmbătă dimineaţa, o cană cu smântână sau una cu miere de albine; cinci-zece ouă de găină sau de raţă; o legătură-două de morcov şi pătrunjel; câteva kilograme de cartofi sau de mere şi pere; o pâine bine frământată şi dospită, în amestec cu cartofi fierţi, coaptă pe vatră şi bătută de coajă; un litru-doi de vin sau o glăjuţă cu ţuică, afinată sau zmeurată. Iar săraca bunica, împreună cu fetele şi nurorile sale, se aşterneau la treabă pentru ca sâmbăta, în zori, totul să fie gata pregătit de drum la oraş, cale de cinci kilometri. La dus, numai coborând dealul, cu una dintre roţile din spate ale căruţei împiedecată cu lanţ la o spiţă; iar la întoarcere, urcând pieptiş drumul de ţară, în gâfâitul şi pufăitul obositor şi înspumat al calului până aproape de „Pădurea Dancu”, locul maialurilor săseşti. Iarna, după primele ninsori, locul căruţei îl lua sania cu zurgălăi, unde toţi stam înveliţi în pături şi cojoace din lână. Şi cât de frumos şi de odihnitor mai era atunci drumul, dus-întors, de acasă la şcoală şi invers, de la şcoală acasă! În total 10 kilometri de dealuri şi păşuni înălbite de zăpezi curate, văi şi derdeluşuri îngheţate, „oameni de zăpadă” cu tăciuni negri în loc de ochi, cu o felie de măr în loc de gură, cu morcovi roşii în loc de nas, cu măturoaie de grajd rupte şi îmbălegate în loc de mâini şi cratiţe sau oale găurite în loc de căciulă! Şi în vreme ce făceam toate aceste copilării repetam colindele Crăciunului şi Bobotezei. Şi uite aşa, de fiecare dată, până ce „birjarul” nostru mai făcea şi câteva cumpărături prin boldele Agnitei, se apropia orele amiezii, moment în care clopotul imensului Ceas de pe turnul bătrânei Biserici Evanghelice a saşilor vestea ora 12, iar cel micuţ de tot, al şcolii noastre, anunţa încheierea cursurilor pentru elevii claselor primare. Atunci, rând pe rând ne strângeam şi noi, toţi la un loc, adică cei care eram numiţi „micii învăţăcei de la feştila lămpilor şi lămpaşurilor „Casei de pe Dealul Hevăzului”. Norocul nostru era că învăţam carte, lucru de mână şi grădinărit, muzică şi bună purtare, cu doi vestiţi şi mult stimaţi dascăli: încântătorul învăţător Nicolae Niţescu (tatăl lui Doru, profesorul de muzică şi actualul dirijor al corului bisericesc), precum şi mai tânărul său coleg, exigentul, severul şi omenosul Ioan Holerga, tatăl lui „Puiu Malagamba”, absolvent al Facultăţii de Teologie „Andrei Şaguna” din Sibiu, dar care mereu amâna să se „preoţească” cu adevărat. De ce? Niciodată n-am ştiut. Doar auzisem că deseori îl sfădeau părinţii şi soră-sa, Puşa. Motivele erau multe: că-i prea placeau fetele frumoase, dansul „Malagamba” şi petrecerile cu prietenii, înveselite de ţuici, mâncăruri şi vinuri alese, încheiate, târziu în noapte, cu jocuri de cărţi, când de poker, când de „filcăi” sau „21”. Deseori stau şi mă întreb: Şti-vor, oare, aceşti doi buni dascăli, de-acolo de sus de tot, din Ceruri, că unul dintre mulţii lor elevi, nici cel mai bun la învăţătură şi nici cel mai cuminte, îşi aduce aminte cu respect şi dragoste, atât în scrisuri de gazetă, cât şi în vorbiri radiofonice, de frumosul lor chip şi nume, şi că le mulţumeşte din suflet că l-au răbdat şi învăţat, să scrie, cât de cât, mai întâi cu stilul pe tăbliţă, iar mai apoi „cu ţăruza pe hârtie”?!
Sibiu, duminică, 22 nov. 2015
(ioan.vulcan@yahoo.ro)
