Sarbatoare romaneasca la ROSIA
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când am văzut dimineaţa fotografiile acestea, am strigat la fereastră, aşa, să audă tot orasul: CE BINE CA SUNT ROMAN!
Rusaliile la Roşia (Sibiu). Ce-i atât de special?! Cum?... batrânii, tineri, nepoţi, parinţi… Oameni care simt romaneşte, care abia aşteaptă duminica sau vreo sărbătoare să vină gatiţi în straiul ăl de la cusut muma a bătrână acum 100 de ani… Ţărani mândri că sunt ŢĂRANI. Vorba cantecului- “oameni botezaţi”, adică creştini în sensul credinţei in ceea ce este ROMÂNESC şi nu trebuie să piară. Copii care, de când fac primiii paşi sunt învăţaţi să meargă la sfânta biserică în costum strămoşesc, care nu coboară din limuzină în faţa bisericii mestecand guma, bunice care la slujbă privesc în jos, pioase. Sărbătoarea îţi pătrunde în fiecare respiraţie, în tot ce eşti…
Priveşti în jur şi nu-ţi vine să pleci, nu te saturi, vrei să iei oamenii aştia acasă, altfel te simţi pustiu. Priveşti şi înţelegi, în sfârşit, ce înseamnă ROMANIA. Dincolo de câmpul cu maci, dincolo, de talk-show-ri în care ţi se spune (răspicat) ca n-ai mai prea avea motive să iubeşti ţara asta, că tinerii pleacă dincolo, scârbiti….
Dar ROMANIA e aici. Limpede, bătrână şi tânără de-o seamă. Bună ca o pită caldă. Cuminte ca o icoană. Uite-o, în oamenii ăştia pe care nu-i cunoşti, dar cărora îţi vine să le săruţi mâinile şi să îi rogi să-ţi devină părinţi…
Pagini de istorie milenară…
Hotarul comunei Roşia a fost locuit din timpuri străvechi, urme de cultură materială fiind descoperite frecvent şi datate din neolitic.
Primele dovezi ale prezenţei umane datează inca din epoca pietrei.
Obiecte din aceste perioade (articole din piatră şi din ceramică, arme) sunt expuse în Muzeul Văii Hârtibaciului. Perioada dacică respectiv romană sunt de asemenea atestate prin descoperiri arheologice. Tot în această zonă s-au găsit resturile unei aşezări romane: ceramică romană, o formă din lut pentru fabricarea unor figurine reprezentând o zeitate înaripată călărind pe o panteră. La est de Agnita, în sol s-a descoperit o piatră funerară, precum şi resturile unui turn de strajă roman Alte descoperiri s-au făcut printre altele în apropierea satului Ghijasa de Jos. Un moment crucial în istoria Transilvaniei l-a reprezentat colonizarea de către regatul ungar la sfârşitul sec. 9. Conform tezei istoriografice predominante, la mijlocul sec. 12, regele Ungariei Géza II. a adus colonişti germani în Transilvania, ca şi agenţi ai dezvoltării a acestor regiuni împădurite slab populate, şi pentru apărarea lor împotriva învaziilor mongole. În sec. 15, după constituirea oraşelor şi a satelor, începe construirea bisericilor-cetate caracteristice. Acestea reprezintă un tip architectonic aparte de biserici, folosite, pe lângă menirea lor drept lăcaşuri de cult, şi drept spaţii de retragere şi apărare de către locuitorii aşezării respective. Biserica este înconjurată de fortificaţii, adică ziduri de apărare prevăzute cu galerii şi turnuri de strajă. Cetăţile au fost construite şi întreţinute în vederea apărării împotriva repetatelor invazii otomane. În Valea Hârtibaciului, astfel de biserici fortificate se găsesc în localităţile Agnita, Hosman, Marpod, Alţâna, Roşia, Chirpăr şi Dealu Frumos.
Prima atestare documentară datează din anul 1327, însă descoperirile arheologice dovedesc existența omului aici încă din cele mai vechi timpuri, astfel cu prilejul unei periegheze din anul 1968, în locul numit “Fața Nemelei” s-au descoperit fragmente ceramice din epoca bronzului târziu și din epoca Hallsttatiană. Cele mai consistente urme arheologice sunt cele ale perioadei dacice și cele romane. În partea de sud-vest a satului, în locurile “Kramor” și “Krannerech”, sondate în anul 1958, se află o cetate dacică ce conține material ceramic format din vase fragmentare lucrate cu mâna, din pastă grosieră și ornamente specifice acastei specii și fragmente de fructiere din pastă cenușie fină, lucrată la roată, fragmente de oale și străchini din pastă roșie, cenușie și cenușie-negricioasă.
În secolul al XIII-lea a fost construită actuala biserică luterană, ca bazilică romanică scurtă, cu patru travee cu altarul precedat de un cor pătrat și o absidă. Din această etapă a construcției se mai păstrează corul, arcul triumfal, pilaștrii, portalul de nord și ferestrele navei centrale. Bolțile din nava centrală datează din epoca barocă. Din fortificația ce înconjura biserica a mai rămas un singur turn, folosit astăzi drept clopotniță.
Curtaţi de Germania nazistă, saşii au trăit avatarurile celui de-al doilea război mondial. În 1945, toţi saşii apţi de muncă au fost deportaţi în URSS, la muncă forţată. După 1950 a început aşa numitul exod al saşilor din Transilvania. Ultimii ani ai dictaturii comuniste au fost marcaţi de o criză economică accentuată. Republica Federala Germana plătea o anumită sumă pe fiecare cap de locuitor din România aparţinând etniei saşilor doritor să emigreze în Germania. După căderea regimului ceauşist, a început un ultim val de emigrare a saşilor către Germania, astfel încât astăzi mai întâlnim doar puţini saşi în această regiune, odinioară definită de prezenţa lor.După preluarea puterii de către comunişti, toate întreprinderile private au fost desfiinţate sau au devenit, după naţionalizare, proprietatea statului. Consecinţele prăbuşirii economiei socialiste planificate se pot observa până astăzi: şomaj în masă, agricultura în derivă şi ruine industriale. În decursul timpului şi până astăzi, regiunea a fost şi este marcată de o bogăţie ieşită din comun a obiceiurilor, tradiţiilor şi a patrimoniului cultural, urmare a convieţuirii timp de secole a celor de etnie germană, ca şi minoritate naţională în cadrul Transilvaniei respectiv României, cu celelalte etnii. În comunităţile săteşti existau structuri de întrajutorare („vecinătăţi”) care asigurau sprijinul familiilor nevoiaşe.
sursa foto: IA ROSIA SIBIU
