Cântecul lebedei
- Nicola Albac
- Jun 28, 2015
- 1 min read
Un moment am crezut că pot zbura, că pot vindeca orice rană şi că pot urca nebănuitele trepte...
Un vis mi se repetă,
când dorm cu gândul la tine.
Se face că văd
sălcii şi ierburi înalte,
buruieni fără leac,
dragoste fără mine
şi o lebădă fără lac.
Şi tot ce mă arde
şi-mi hrăneşte cu suflet visarea
e desprinderea de iarbă,
când lebăda-şi începe cu graţie
şi nevinovată mândrie,
pe lac lunecarea.
Sublimă-i arcuirea gâtului său,
parcă vrea cu cu delicate mişcări
să-mi sugrume linia continuă
a visului meu.
Şi era cerul atât de sus
şi frumos...
Lebăda vine spre mine
şi-ncepe să cânte
un cântec străin şi duios.
Tu ai stat mută o viaţă!
Prin ape tulburi te roteai graţios
ai ajuns pe sub neguri pestriţe şi umbre,
să cânţi ca un înger,
cântecul acesta dumnezeiesc de frumos!
