O MEDITAŢIE PASCALĂ A LUI VLADIMIR SOLOVIOV

Vladimir Sergheevici Soloviov a fost un mare filosof rus care a trăit între anii 1853 şi 1900. În afară de filosofie, care l-a pasionat cel mai mult, el creând chiar un sistem filosofic, a avut scrieri literare şi religioase. Din reşedinţa la care stătea uneori, în satul Pustânka, a scris multe scrisori către diverşi oameni de litere, printre care s-a numărat şi prietenul lui, Feodor Mihailovici Dostoievski. Una din aceste scrisori-meditaţii din Pustânka se referă la semnificaţia marelui praznic al Învierii Domnului.

Hristos a înviat!

Prima victorie decisivă împotriva morţii. Războiul neîntrerupt între duhul viu şi materia moartă

reprezintă, în esenţă, întreaga istorie a creaţiei. Chiar dacă duhul a repurtat mai multe victorii şi până la învierea lui Hristos, acestea nu au fost depline ori decisive, ci doar jumătăţi de măsură. De fiecare dată, duşmanul reuşea, în diferitele aspecte ale vieţii care triumfa pentru moment, să-şi confirme şi să-şi întărească stăpânirea sa de netăgăduit. Ce victorie mare a vieţii a fost atunci când în mijlocul materiei anorganice inerte au început să mişune şi să colcăie miliarde de fiinţe vii, primele rudimente ale regnului vegetal şi animal. Forţa vie punea stăpânire asupra acestor elemente moarte, le plămădea după voie, transformând procesele mecanice în mijloace supuse scopurilor organice. Şi apoi, ce bogăţie mare şi tot crescândă de forme, ce intenţionalitate şi curaj

al construcţiilor pline de sens! De la cele mai mici zoofite până la uriaşii florei şi faunei tropicale. Cu toate acestea, moartea nu făcea decât să râdă de această grandoare pentru că ea e realistă; formele frumoase şi simbolurile nu o fermecau, presimţirile şi proorociile nu o opreau. Moartea ştia că frumuseţea naturii nu e decât acoperământul strălucitor şi pestriţ al unui cadavru aflat în continuă descompunere. Dar oare natura nu este nemuritoare?! Altă amăgire! Natura pare nemuritoare dintr-o parte, pentru observatorul care vede în noua viaţă continuarea celei de dinainte. Se vorbeşte despre natura care moare şi renaşte. Ce abuz la adresa acestui cuvânt! Dacă ceea ce se naşte astăzi nu este aceeaşi cu ceea ce a murit ieri, ci altceva, atunci în ce mai constă renaşterea? Din multitudinea de vieţi trecătoare nu va putea apărea una nemuritoare. Viaţa naturii este o tranzacţie între moarte şi nemurire. Moartea pune stăpânire asupra tuturor celor vii, asupra tuturor individualităţilor, şi lasă nemuririi doar formele generale de viaţă. O plantă sau un animal oarecare sunt sortite pieirii după câteva momente, însă forma plantei ori a animalului, acest tip sau gen de organisme rămâne. Porunca lui Dumnezeu pentru toate fiinţele este „creşteţi şi vă înmulţiţi!“, dar nu pentru a lărgi, întări şi înveşnici viaţa, ci pentru a pieri cât mai curând, pentru ca să aibă cine să le ia locul. Umpleţi pământul cu rămăşiţele voastre muritoare! Fiţi doar o punte pentru generaţia următoare care, la rându-i, va deveni o punte pentru urmaşii ei. În loc de viaţă şi nemurire avem această pleiadă neîntreruptă de punţi. Este adevărat că acestea nu sunt construite în zadar, pentru că pe acest drum de punţi muritoare merge spiritul creativ către scopul pe care-l urmăreşte. Dar de ce drumul acesta trebuie să fie neapărat înţesat de morminte şi de ce trebuie să se repete încontinuu iluzia vieţii muritoare? Nu! Această viaţă aparentă este doar simbol şi începătură a vieţii celei adevărate. Organizarea naturii văzute nu reprezintă o victorie decisivă a duhului celui viu împotriva morţii, ci doar pregătirea acestuia pentru acţiunile autentice. Începutul acestor acţiuni este condiţionat de apariţia fiinţei raţionale în regnul animal. Datorită capacităţii de gândire clară şi de generalizare a omului, viaţa încetează să mai fie doar un proces de forte ale naşterii şi devine, mai mult, o activitate corespunzătoare forţelor individuale. Războiul între viaţă şi moarte intră într-o nouă fază din momentul în care este purtat nu doar de fiinţele care trăiesc şi mor, ci şi de fiinţele care gândesc la viaţă şi la moarte. În aceste gânduri încă nu există victoria, dar găsim armele care sunt necesare biruinţei. Eroii gândirii umane, marii înţelepţi ai Răsăritului şi Apusului pregăteau victoria. Dar ei nu au devenit biruitorii morţii, murind, la rândul lor. Este suficient să-i amintim doar pe doi dintre aceştia: Buddha, care propovăduia indiferenţa faţă de viaţă, şi Socrate, trofeul căruia, deşi el nu a renunţat la luptă, a rămas totuşi în mâna duşmanului. În timp ce forţa materiei este inevitabil învinsă de moarte, forţa minţii nu este suficientă pentru a birui moartea. Numai infinitatea forţei morale dă plinătate absolute vieţii şi exclude orice dedublare, nepermiţând desfacerea definitivă a fiinţei vii în două părţi separate: duh fără trup şi materia care se descompune. Fiul Omului şi Fiul lui Dumnezeu Cel răstignit, simţindu-Se părăsit de oameni şi de Dumnezeu şi, cu toate acestea, rugându-Se pentru vrăjmaşi, în mod evident avea o forţă duhovnicească nelimitată. De aceea nici o parte a fiinţei Lui nu putea rămâne în posesia morţii. Noi murim pentru că forţa noastră duhovnicească,

legată de păcate şi patimi, este insuficientă pentru a putea smulge, lua înăuntru şi transforma întreaga noastră fiinţă exterioară trupească. Forţa noastră cade şi nemurirea noastră firească (până la învierea pe care o putem primi doar prin Hristos) este doar parţială, adică în partea ei nevăzută a duhului celui fără de trup. Hristos însă a înviat în întregime. „Şi pe când vorbeau ei acestea, El a stat în mijlocul lor şi le-a zis: Pace vouă. Iar ei, înspăimântându-se şi înfricoşându-se, credeau că văd duh. Şi Iisus le-a zis: De ce sunteţi tulburaţi şi pentru ce se ridică astfel de gânduri în inima voastră? Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu Însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am. Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi picioarele Sale. Iar ei încă necrezând de bucurie şi minunându-se, El le-a zis: Aveţi aici ceva de mâncare? Iar ei i-au dat o bucată de peşte fript şi dintr-un fagure de miere. Şi luând, a mâncat înaintea lor“ (Luca 24, 36-43). Forţa duhovnicească, liberă în Hristos de orice limitare, este fără hotar, eliberându-se în mod firesc în învierea Sa de orice limită exterioară, dar mai ales de unilateralitatea fiinţării exclusiv duhovniceşti, în contrast cu fiinţarea fizică. Hristos Cel înviat este mai mult decât un duh, pentru că duhul nu are carne şi oase, duhul nu mănâncă aşa cum făcea duhul întrupat pe veci. Hristos uneşte cu plinătatea fiinţei spirituale lăuntrice toate posibilităţile pozitive ale fiinţării materiale fără limite exterioare. Tot ceea ce este viu în El rămâne, iar tot ceea ce este muritor este învins necondiţionat şi definitiv. Fiind o victorie decisivă a vieţii împotriva morţii, a binelui împotriva răului, învierea lui Hristos este, în acelaşi timp, o victorie a raţiunii în lume. Învierea este o minune doar în sensul în care o primă apariţie a unui fenomen minunează, la fel cum a fost apariţia primului organism viu în natura anorganică sau apariţia fiinţei raţionale în mijlocul regnului iraţional. Dacă minuni au fost considerate şi alte biruinţe ale vieţii împotriva morţii, atunci şi biruinţa definitivă trebuie considerată minune. Ceea ce, însă, apare ca minune se înţelege de către noi ca un eveniment firesc, necesar şi raţional. Adevărul Învierii lui Hristos este un adevăr întreg. Deplin nu este doar adevărul credinţei, ci şi adevărul raţiunii. Dacă Hristos n-ar fi înviat, dacă arhiereul Caiafa ar fi avut dreptate, iar Irod şi Pilat ar fi fost înţelepţi, lumea ar fi fost complet absurdă; împărăţie a răului, a minciunii şi a morţii. Era vorba nu doar de încetarea unei oarecare vieţi, ci a vieţii unui drept desăvârşit. Dacă o astfel de viaţă nu putea birui vrăjmaşul, atunci ce speranţă mai rămânea pentru viitor? Dacă Hristos nu ar fi înviat, cine ar fi putut învia?

Hristos a înviat!

13 aprilie 1897, satul Pustânka

(traducere de pr. Eugeniu Rogoti)

Preluare din Lumina literară şi artistică, aprilie 2015

#aprilie2015 #ortodoxiapevaleahartibaciului