Habotnicia - râvna duhovnicească sau pietism întunecat?

în societatea româneasca bântuie un duh al clevetelilor; bârfele can-canurile fiind la modă şi prin târguri şi prin mass-media românească. In acest context nici oamenii Bisericii nu au scăpat de plesniturile de bici, de palme, de judecăţile şi prejudecăţile oamenilor cu vocaţie de comentatori.Se găseşte fistecine să te ocărască, să te pună la punct, sa te arate cu degetul...

Gura lumii, cum se zice, n-o închide nici pământul. Şi după moarte unii se simt certaţi de rudele defuncte ori de raposaţii părinţi prin galcevile ce se iscă între urmaşi de la testamente, moşteniri, succesiuni şi procese între fraţi.

Credeam că, doar Biserica va fi lăsată în pace de toţi aceşti “justiţiari” plini de patimi din lume, de “drepţii” fără dreptate şi adevăr, de judecătorii strâmbi şi părtinitori şi de alte figuri triste care se războiesc cu fiii Bisericii şi cu Dumnezeu.

Unii au o mare râvna ofensivă şi ofensatoare; Sfânta Scriptură numeşte “râvnire amară si zavistie”.

Cel mai mult îi scandalizează pe aceştia: “babele” care funcţionează pe post de jandarmi, gata să facă ordine prin biserică şi pregătite oricând cu observaţii şi sfaturi pertinente, dar inoportune de cele mai multe ori, apoi sunt cei cu vechime şi prezenţă bună pe la slujbe, care şi-au cumpărat “parcele”, străni sau chiar locuri de veci prin biserică şi care “te dau în judecată”, dacă le-ai călcat teritoriul. De asemenea, sunt foarte criticaţi pe buna dreptate fariseii de toate genurile.

Mai este însa şi o altă categorie, mult hulită în ultima vreme de judecăţile “celor din afara”; să le zicem aşa, celor care nu prea calcă pragul Bisericii; această ultimă categorie sunt: habotnicii.

Dar şi acestia sunt de mai multe feluri: habotnici luminaţi şi duhovniceşti, care sunt acei creştini cu o râvna duhovnicească mai mare decât majoritatea credincioşilor, care se manifestă sincer, senin şi iubitor faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni şi mai sunt si habotnicii întunecaţi, care au o râvnire amară caracterizată prin crispare în atitudine, încrâncenare în susţinerea principiilor, lipsă a seninătăţii, a zâmbetului prietenos, a dragostei şi a bunăvoinţei.

Aceştia din urmă sunt foarte scrupuloşi, plini de zel, în apărarea sau susţinerea unor principii, însă aceasta stare a lor nu este o manifestare a discernământului sau a înţelepciunii. De fapt, aceştia îşi manifestă virtuţile într-un mod pătimaş.

Habotnicii sunt extremiştii credinţei, aripa radicală, însă radicalismul vieţii lor este o apologie a formelor, a ritualismului, a tipicărelii, a rânduielilor exterioare neasimilate în metabolismul propriu, fiind de cele mai multe ori virtuoşi la suprafaţă, iar în adâncime având multe întunecimi, un fel de “personalităţi” cu virtuţi multe la vedere şi cu patimi ascunse.

Aşadar, habotnicia este o formă de fanatism religios, de creştinism primitiv, barbar, de sabie scoasă din teacă, care poate mai degrabă răni pe purtatorul ei, decât apăra.

Domnul păcii, Părintele veacului ce va sa fie, Dumnezeul iubirii ne-a învăţat că, a fi creştin înseamnă să fii senin, zâmbitor, iubitor, iertator, presupune trăirea senină, relaxată a virtuţilor, nicidecum nu se poate caracteriza printr-o habotnicie a virtuţilor, prin încrancenare şi mortificare ori prin asceză negativă.

Habotnicii luptă permanent împotriva păcatelor şi nu pentru dobândirea virtuţilor. Îi obsedează gândul de a nu greşi ei sau alţii, râvna aceasta a lor îi transformă deseori în judecători, nu avocaţi.

Creştinii care au o râvnă mai mare nu i-aş numi nici măcar habotnici luminaţi, ci ostenitori, nevoitori ai credinţei. Această nevoinţă a lor este necesar să-l aibă în vedere şi pe aproapele. Dacă este doar o preocupare pentru sine, fie şi pentru desăvârşirea sa, nu prea seamănă a creştinism, a Evanghelie aceasta atitudine.

Trebuie să avem în vedere aceste cuvinte: “Cine va dori să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine îl va pune pentru Mine şi Evanghelia Mea îl va câştiga”. Dacă te pui spre păstrare la naftalină, dacă-ţi pui virtuţile în cui ori dacă te aşezi într-o vitrină pentru a-ţi fi admirată frumuseţea plină cu “conservanţii” iubirii de sine, ai făcut din persoana ta un idol de care te-ai îndrăgostit, iar în această iubire nu mai încape Hristos, Evanghelia şi slujirea aproapelui.

“Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum Impărăţia Cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 11,12).

Insă, de aici a nu se întelege că, putem face acest lucru singuri, fără îndrumare, fără ascultare ori adoptând atitudini dispreţuitoare, neiubindu-i pe semeni, pe aproapele.

Bineînţeles că, aceste sfaturi nu sunt valabile pentru “prinţii” şi “prinţesele” virtuţilor, care nu mai au nevoie de predicile preoţilor, întrucât din “sferele înalte” unde au ajuns este suficientă “hrana” primită de pe aiurea. Fără Biserică, fără preoţi şi duhovnici rătăcirea şi prăbuşirea lor este iminentă.

Dumnezeu este Cel care înmulţeşte pâinile şi care dă o pâine fiecăruia. El fiind “Pâinea vieţii”, care “se mănâncă pururea şi niciodată nu se sfârşeşte”, împarte această hrană duhovnicească în Biserica Sa, prin preoţii Sai, tuturor celor care vin la Cina Domnului pentru a se împărtăşi cu lumina şi viaţa, cu har şi putere de Sus, prin aceasta comuniune euharistică.

“Dumnezeu este iubire... Iar, cine iubeşte rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el” (I Ioan 4,16).

Omul iubitor asemenea cu Dumnezeul iubitor de oameni, din iubire va împărţi ceea ce are, ceea ce ştie şi ceea ce este, fără a avea teama că se împuţinează, ci având convingerea că, ceea ce a dăruit îi aparţine şi îi va ramâne vecii vecilor...Amin!”

#aprilie2015 #ortodoxiapevaleahartibaciului