Învăţătoarea mea
Când mă gândesc la o ființă dragă mie, îmi vin multe în minte: frații mei, părinții, bunicul, prietenele. Dar, pentru că nu de mult timp am terminat clasa a V-a, vă povestesc despre doamna mea învățătoare. În ultimii patru ani mi-a fost o a doua mamă. Am cunoscut-o în prima zi de școală din clasa întâi. Eram pe terenul de baschet din curtea școlii, un boboc timid într-o mare de oameni. S-a apropiat de noi o doamnă mărunțică cu un zâmbet mare pe față. Ne-a spus că vom fi copiii ei și chiar dacă nu am înțeles prea bine, m-am simțit mai liniștită. Am privit-o cu atenție și am văzut o doamnă slăbuță, cu rochiță mov. Când s-a terminat festivitatea, doamna învățătoare ne-a condus în clasă. Ne-a explicat, cu bunătate și cu răbdare, ce vom face în clasa întâi. Toate emoțiile s-au risipit în timp ce-i priveam chipul blând și-i ascultam vocea caldă. Așa a fost timp de patru ani și rareori am văzut-o tristă sau supărată pe noi.
Mă leagă multe lucruri de doamna învățătoare: încrederea pe care mi-a arătat-o când m-a ales șefa clasei, floricica pe care mi-a pus-o în piept și pe care scria „hărnicuța”, privirea lungă, dojenitoare, când greșeam ceva. Cred că ochii ei căprui, duioși, mă vor urmări multă vreme.
O voi respecta și o voi iubi toată viața pentru încrederea, priceperea și curajul pe care le-a sădit în sufletul meu. Mulțumesc, Doamna Învățătoare!
