Destin
M-am aşezat în faţa ta
ca un Hristos crucificat
în faţa eternităţii.
Voiam să privesc prin tine,
spre abisurile nesfârşite ale mării,
dar n-am putut.
Şi n-am putut pentru că ochii tăi,
visătorii,
mă amăgeau cu clipiri de iubire!
Afară era tare frumos.
Nu avea cine să simtă
foiala veselă a frunzelor verzi,
taina câmpurilor cu iarbă înaltă
şi soarele încins,
pentru că eu te iubeam!
Au trecut anii...
Te văd mai tristă şi cu ochii plânşi.
Am vrut să-ţi dau...
dar n-ai vrut să primeşti.
Acum florile-amintirii se aştern
peste mormintele iubirii noastre,
pe veci.
Noaptea s-a lăsat peste noi
şi aşteptăm dormind,
îmbrăţişarea valurilor reci
ale dimineţii sfârşitului.
