Şcoala mea

Acum, „la aniversară”, vă scriu câteva rânduri despre şcoala mea. Frânturi de amintire care să schiţeze pentru voi, profesori şi elevi de azi ai şcolii din Agnita, un fragment de istorie. În orăşelul meu pe jumătate românesc, pe jumătate săsesc, şcoala tocmai se unificase când intram în clasa întâi (1954): devenise nu doar şi de fete, şi de băieţi, adică mixtă, ci şi româno-germană. Încă se păstra o disciplină severă şi caldă, aveam dascăli bine pregătiţi la toate materiile. Profesorii mei de română, domnul şi doamna Muscă, el la gimnaziu, ea la liceu, m-au învăţat multe lucruri şi lor le datorez faptul că „am dat” la filologie, deşi eram la secţia reală şi mă gândeam serios să fac matematică ori chimie. Amândoi mi-au fost şi diriginţi, şi vecini, pe Aleea Teilor (o stradă, pentru mine, fabuloasă – era, pe atunci, o alee străjuită de tei şi castani uriaşi şi bătrâni, dar şi de un şirag tânăr şi puternic de plopi, pe malul apei). El ne-a învăţat să ne facem bibliotecă personală – aducea, ca-ntr-o doară, cărţi din Biblioteca pentru toţi, literatură română şi universală (celebrele cărţi roşii şi albastre!) şi ne povestea despre ele. Când eram gata stârniţi şi ardeam de curiozitate să aflăm continuarea, ne spunea că sunt de la librărie, costă atât şi atât – foarte puţin, câţiva bani! – şi că pot fi puse deoparte, vorbise el cu librarul, până adunăm banii necesari. Tot el, domnul Emil Muscă, ne-a învăţat să scriem caligrafic, iar gramatica s-o pricepem ca pe viaţa însăşi a limbii. În orele de dirigenţie, ne cânta la vioară şi ne vorbea despre muzică. Doamna Elena Muscă ştia să ne strecoare abil şi lucruri, pe atunci, interzise. Aşa se face că, în anul întâi, la Cluj, am descoperit că, dacă eu citisem demult Lucian Blaga, mulţi colegi nici nu auziseră de el. Profesorul de matematică, Păncăriceanu, un ins singuratic, avea o răbdare de fier şi preţuia logica. Pierdea ore în şir ca să înţeleagă de ce o apucasem pe un drum greşit cu rezolvarea, în ce moment gândul nostru o luase razna. Reconstituirea aproape detectivistă la care ne supunea, cu răbdare şi tact, făcea cât zece ore de predare. Cel de naturale, Hancăş, era un pasionat, băteam câmpurile şi pădurile după plante de ierbar, învăţam să privim totul în legătură, familiile de plante se înrudeau, se întretăiau. Profesoara de rusă era chiar rusoaică. Ne citea din clasici, ne învăţa cântece cu stepe nesfârşite. Profesorul de latină, Matei, divaga pe toate temele de cultură generală imaginabile şi ne bombarda cu etimologii încântătoare. Avea o bibliotecă uriaşă şi selectă, pe care o puteam răsfoi sub supravegherea lui dacă eram vrednici. La el am văzut prima dată Istoria lui Călinescu, Enciclopedia Minerva din 1929, Enciclopedia României din 1941. Schuller, profesorul de fizică, avea un laborator ispititor, pus la punct nemţeşte. Apoi Henning, profesorul de franceză, cel mare şi blând, profesoara de geografie, călătoriile imaginare pe hartă şi punctul meteo al şcolii, profesoara de psihologie şi testele ei misterioase…

N-am nici o amintire rea din anii aceia. Am spus-o de multe ori: şcoala din Agnita nu m-a trimis în lume neajutorată. Acolo, pe băncile ei, pe coridoare, în curtea şi în grădina ei, am învăţat ce înseamnă disciplina, comunitatea (nachbarschaft / „vecinătate”, o numeau saşii), diferenţa, respectul faţă de tine care trece neapărat prin respectul faţă de ceilalţi. Şi am mai învăţat cât de important este „să ai carte”. Biblioteca publică a oraşului, librăria erau prelungiri fireşti ale şcolii, ale casei. Căci Cititorul, am aflat curând, e cel ce gândeşte cu mintea lui şi nu poate fi de nimeni cumpărat, nici subjugat.

Şcoala voastră este, fireşte, altfel. E o şcoală a mileniului trei. Dar vă doresc să-i fiţi peste ani, şi voi, recunoscători pentru bunul început de viaţă pe care vi l-a construit.

Irina Petraş,

Cluj-Napoca, Decembrie 2014

„Zi de zi, cu ajutorul școlii, elevii își lărgesc orizontul asupra lumii. Opiniile lor devin argumente științifice, iar sentimentele și pasiunile sunt integrate în marea cultură a civilizației umane. Privită astfel, școala îi pregătește pe elevi să devină adolescenți educați și responsabili, iar mai apoi adulți cu simțul răspunderii și al dreptății, capabili să descifreze enigmele acestei lumi, să-i deslușească tainele adânci și infinite.”

Sebastian Nan, clasa a IX-a B

„Școala este cea care deschide ochii omului către un univers al cunoașterii lumii în care trăiește. Aceasta este „o punte către semeni sau o distanță față de ei” pentru că în anii de școală îți faci prieteni mai ales dintre colegii tăi, dar în același timp, înveți să discerni și să te poți îndepărta de exemplele negative. Conștientizați importanța școlii, nu renunțați la visurile, pasiunile și dorințele voastre și frecventați cursurile ei, deoarece împlinirea idealurilor noastre depinde atât de mult de învățătură!”

Raul-Ionel Cioca, clasa a IX-a B

„Școala este un cuib de înțelepciune, o intersecție de viață, un drum care ți se deschide în fața viitorului.”

(Szanto Maria, clasa a IX-a A)

„Școala mă ajută să pot merge mai departe în viață, să pot să mă descurc și totodată îmi oferă posibilitatea de-a cunoaște lucruri minunate. Ea este importantă pentru mine, deoarece mă ajută să înțeleg toate lucrurile bune, să fiu respectuoasă, bună, harnică. Îmi place clasa mea, îmi plac doamnele profesoare și domnii profesori care predau la clasa mea, îi iubesc pentru că ei mă ajută să fiu pe viitor un Om bun.

Când voi fi mare, voi fi mândră că am fost elevă la Colegiul Tehnic „A.T. Laurian” pentru că este o școală foarte frumoasă”.

Anita Maurer, clasa a V-a A

#februarie2015