POVESTEA MUZEULUI INTERETNIC AL VĂII HÂRTIBACIULUI
La 16 ani, Eugen Vaida a descoperit, în podul unei case ruinate, un căpătâi de pernă rupt şi o cană ciobită. Le-a luat, fără să ştie că odată cu ele a adus acasă şi patima obiectelor etnografice. În curând, Eugen aduna obiecte de la o bunică, iar în podul casei sale găseşte resturile unei lăzi pictate din 1886. Reface lada cum se pricepe şi, bineînţeles, nu nimereşte modelul iniţial. Cu aceste prime obiecte îşi amenajează în camera sa un colţ etnografic.
După doi ani, Ştefan începe şi el să colecţioneze, ajungând astăzi să aibă împreună în jur de 1400 de obiecte. Cei doi fraţi se sprijină şi se completează în toate proiectele culturale. Au în colecţie costume (şurţe „în trii foi”, crătinţe, vălitoare, chindeie, ciupag; cojoace săseşti din 1890, mânecare, pieptare), pălării şi şerpare de cortorari, armăroaie româneşti şi săseşti, ceramică, icoane pe sticlă, lăzi de zestre (1837, 1851), un steag de nuntă, două suporturi de prosoape săseşti, taleri de argint (1780), cahle, pietre de moară dacice, găsite în comună, şi o piesă extrem de rară: o piatră de sacrificiu, cu formă umană, pusă la temelia unei case săseşti în secolul al XVIII-lea.
Eugen Vaida doreşte să dea obiectelor o viaţă nouă. Pentru el, obiectele capătă valoare prin utilizare şi de aceea îşi imaginează un ecomuzeu într-un sat din apropiere, cu pensiuni în care obiectele vechi să fie din nou folosite. Iar pentru obiectele de preţ doreşte ca, împreună cu Ştefan, să amenajeze un muzeu interetnic, în care să rămână mărturiile vechii lumi hârtibăcene.”
Ana Mihaela Pascu
muzeograf în cadrul Muzeului Naţional al Ţăranului Român
