„E primăvară în ianuarie…”
Aşa ne cânta încântându-ne, mai în anii tinereţii sale, regretatul Luigi Ionescu. Numai că eu am a vă spune cu totul şi cu totul altă poveste. Dar să începem cu începutul.
Suntem într-un sat oarecare din lunca mijlocie a Văii Hârtibaciului. E ziua în amiaza mare. Cât îi uliţa mare a satului de lungă şi de lată, nici ţipenie de om, până când deodată, din curtea unei case arătoase, ies pe poartă câteva femei. Par a fi nu numai cam de aceeaşi vârstă, ci şi bune prietene. Poate chiar rude. Aşa cum păreau, fără nici o grabă, îmi dau seama că nici gând să se despartă prea curând. Şi întradevăr se prind în vorbă. Discută ca şi când ar relua o poveste de demult, întreruptă din te miri ce pricini, iar acum o continuau. De teamă să nu le stric rostul, rămân pitit, dincolo de gardul din vecinătatea lor. Ascult, fără voia mea, dar intenţionat memorez frânturi din spusele lor. Una dintre ele pare a fi o femeie trecută de 75 de ani, cu broboada cernită zvârlită peste umeri. Suratele sale îi spun când Veta când Vetuţa:
- Văzutu-o aţi pe sfătoasa aia de Anica lui Hurdubeţ, din vale, numai cât timp o ţânut doliu după săracu’ de bărbatu-so? Odihnească-se în pace, că ia nu-i mai are grija. Nici ia şi nici copiii lor, plecaţi în străinătăţi. L-au uitat, de-a binelea!
Paraschiva, o femeie cam de aceeaşi vârstă:
-Păi, nici un an de doliu, că repede şi-o şi găsât un hăndrălău de bărbat. Şi vorba vine: La femeia văduvă, toată lumea-i slobodă!
Rodica-„Rodicuţa”, cum o dezmiardă bărbatu-so. O nevastă tare frumuşică, părând a fi nu numai mai tânără decât toate celelalte, ci şi tare domnoasă şi mai umblată prin lume. Ce mai! De la o poştă se vede că-i nevastă de „găzar”, lucrător la sonde pe mulţi bani. În ture de 24 cu 48 de ore. De unde aduce cu nemiluita gazolină şi o vinde, în amestec cu ulei, la stăpânii de tractoare:
-L-am zărit într-o sară intrând la ea pe furiş. Şi mă mir de ce atâta teamă. Doar ficiorii, nurorile şi nepoţii i-s în Spania. Îi sângură cuc.
Veta: Ba nu-i chiar sângură. Îi cu motanul şi cu televizorul…
Rodica: Dar şi cu cărţile. O citit o întreagă bibliotecă. Şi face pe deşteapta şi cinstita satului. Şi la ce bun că are o casă mare cât o şură, de te pierzi prin ea…!
Lucreţia, fostă „felceriţă” la Dispensarul Medical din comună. La ea se simte că-i mofturoasă în toate cele:
-Îi un tăpălăgos de bărbat. Şi-i cât un munte de voinic. Într-o sară, grăbit cum era, când o dat să intre în casa ei, o pălit cu capu’ pervazul din susul uşii. L-am auzât văitându-se, că întâmplător eram cu geamul deschis şi cu becurile stinse. Să zice că-i un mare şi înstărit patron prin Sighişoara, Agnita şi Cincu. Cu mulţi bani şi cu multe mândre. Un crai de bărbat! Şi cu zece ani mai tânăr decât Anica…Chiar mă mir: ce-o fi găsit la ea…?
Veta: Se zvoneşte că-i însurat şi că are tri copii. Toţi pe la casele lor. Şi că muieri-sa ar hiii..cam beteagă şi că nu mai ţâne la tăvăleală...Îl lasă în plata Domnului, să-şi facă de cap! Ea merge la biserică şi la mănăstiri. O fost şi la Locurile Sfinte. El i-o plătit cheltuielile şi i-o dat şi 5000 de euro „bani de buzunar!”. Dar şi să facă danii la cele ale ortodoxei sfinte româneşti din Ierusalim. Acesta da patron înstărit şi bărbat de femei!
Rodica: Cât îi el de mare, mira-m-aş să n-o biruie pe nesătula asta de Anica…
Lucreţia: La vreme ti-i aştepta să treacă şi pe la tine…!
Veta: Ţi-o muia oasele Onu tău, de te-o prinde numai că gândeşti! Darămite să faci…
În loc de prolog: Femeile râd copios în şoaptă şi se despart în linişte, în vreme ce pe mine m-a cuprins frigul de-a binelea. Şi mai urmează încă o noapte lungă de iarnă. Numai neodihna minţii nu-mi dă pace şi mă obligă să mă întreb. Aşa, într-o doară: Oare „găzarul” lui Rodicuţa fi-va acasă sau în tura de noapte?!! Şi mă mir de ce o astfel de neastâmpărată şi nevinovată întrebare! Că bătrân sunt, fără minte aşişderea…! La vârsta mea, firesc ar fi să nu mai am răgaz de prosteşti meditaţii!
Constat că soarele cu dinţi a trecut de mult către asfinţit, pitindu-se după dealurile care ajung până la poalele Munţilor Făgăraş, de unde par a se preface în falnice stânci. De prin grajduri se aude cum bărbaţii mulg în şuştare laptele vacilor şi bivoliţelor. Apoi scot găleţile prinse în cumpăna fântânilor pline cu apă şi o pun la căldura grajdului pentru adăpatul vitelor. Între timp nevestele lor închid coteţele găinilor şi zăvorăsc porţile curţilor. Slobozâţi din lanţuri, câinii răi se răstesc unul la altul, îngânându-se în depărtări, aşternând peste perdeaua de fum a hornurilor caselor şi peste zăpezi o plăcută larmă. Curând, numai că mă trezesc că-l întreb pe prietenul meu, care mă găzduieşte şi mă omeneşte: Oare ce-şi spun câinii satului când vorbesc lătrând!? Or fi bârfind şi ei, precum simpaticele mele povestitoare?!
Sibiu, miercuri, 21 ian.2015
Ioan Vulcan-Agniteanul
(ioan.vulcan@yahoo.ro)
