Crăciunul
Calendarul vechilor români şi mai ales al satului românesc avea doi piloni mari: Naşterea şi Învierea Domnului, Crăciunul şi Paştile. Pe urmă veneau alte repere ierarhic aşezate. Ţăranii îşi organizau viaţa în concordanţă cu marile sărbători şi cu momentele importante din istoria mântuirii. Naşterea Mântuitorului avea un caracter anticipativ şi pregătitor al Învierii. Venirea acestui moment al anului năştea în viaţa omului tradiţional o aşteptare, un freamăt şi presupunea o pregătire, şi spirituală, dar şi trăită plenar, adică de fiinţa întreagă. Crăciunul e singura sărbătoare capabilă să îmbine fericirile din două registre atât de diferite: cea religioasă (bucuria naşterii Mântuitorului) şi cea hedonistă şi consumistă (bucuria petrecerii şi a consumului).
Pregătirile încep din 14 noiembrie, odată cu Lăsatul Secului, când începe Postul Crăciunului, perioadă de rugăciune şi meditaţie creştină. În satul tradiţional se instala o perioadă de agitaţie, toată lumea era angrenată în pregătirile sărbătorilor de iarnă. Creştinii trebuie să intre în noul an curaţi sufleteşte, curaţi moral, curaţi trupeşte. De aceea, ei postesc, uită toate supărările, îşi iartă aproapele cu care s-au certat, spun o vorbă bună celor cu care n-au mai vorbit de multă vreme. Vasele de dulce erau spălate, duse în pod şi coborâte cele de post, ne-au spus oamenii în vârstă din toate satele de pe Hârtibaci. O femeie din Apoş ne-a declarat că, fiind copil, a mâncat în sâmbăta Paştilor. Duminica, mama ei a postit! Din seara de Lăsata Secului, străbunii noştri puneau deoparte toate bucatele de dulce, pentru a nu fi ispitiţi, puneau busuioc nou la icoane şi se închinau mai mult decât de obicei, ca să le dea Dumnezeu putere şi sănătate, să ducă şi acest post la bun sfârşit. Gospodarii cei mai respectaţi ţineau postul chiar ca la mănăstire, fără să mănânce nimic, de la răsăritul până la asfinţitul soarelui. Bucatele de post erau foarte simple şi sănătoase, într-un contrast evident cu cele de astăzi. La loc de frunte pe masa ţăranilor erau turtele de grâu şi mămăliga, cu precizarea că, înainte de 1700 (când a fost introdus porumbul), mămăliga se făcea din mei. La masa de prânz erau nelipsite supa de linte, varza şi bobul. Desertul era compus din mere, gutui şi pere puse la păstrare de cu toamna, iar copiilor li se dădeau câteva nuci şi miere de albine. Vitaminele erau luate din rădăcinoase (morcov, pătrunjel, ţelină, sfeclă), puse bine la păstrare peste iarnă, în chimniţă, din coaja cerealelor integrale şi din fructe. Această dietă poate părea spartană omului modern, dar, din punct de vedere nutriţional, era extrem de echilibrată şi făcea adevărate minuni. O vorbă veche spune că gospodina adevărată în post se cunoaşte. Femeile spuneau o rugăciune înainte de a face bucatele, iar mâncarea se făcea pe negustate, deoarece se ajuna până la apusul soarelui. Reuşita sau nereuşita mâncărurilor erau puse în legătură cu curăţenia sufletească şi cu pregătirea spirituală a gospodinelor.
Obiceiul postului are o vechime mai mare de patru milenii şi s-a împletit, acum două mii de ani, cu tradiţia creştină. Obiceiurile populare româneşi străvechi includ în orice ritual de vindecare sau dezlegare abţinerea de la mâncare şi de la toate obiceiurile rele. Nu se mai face joc în sat şi bărbaţii o mai răresc cu crâşma, să nu afle popa că s-au îmbătat şi să-i facă de ruşine în biserică. În ziua de lăsatul secului, oamenii, cât de săraci, au masa încărcată şi se înfruptă să le ajungă cât va ţine postul. După ucisul porcilor, gospodarii fac rânduială prin curţi şi în casă. Femeile spoiesc casa, şurluie podina, şterg geamurile şi, cu două-trei zile înainte de Crăciun, coc în cuptor pită, lichie, cozonaci şi colaci pentru colindători.
Prof. Mircea Drăgan - Noisteteanu
