Poveşti şi poveţe din vechiul „Bendorf”
Plecată mai puţin „obosită” din „Halta Zalului” Agnitei, harnica „Mocăniţă” înainta grăbită şi plăcut zgomotoasă, pe lunga şi întortocheata Vale a Hârtibaciului, marcând cu dâra fumului negru şi cu funinginea ei scânteietoare drumul prăfuit ce urcă spre Sibiu.
Curând, însă, va pufăii obosită cu adevărat de cei 30 km/oră viteză maximă, oprindu-se în cea dintâi gară ieşită în cale. Aici îi va primii în micile sale vagoane pe localnicii coveşeni, ca şi pe vecinii lor bârghişeni, verzeni, apoşeni, pelişoreni şi veseudeni. Următorul popas feroviar fi-va halta satului căruia saşii mereu i-au spus în limba lor Bendorf. Şi cum era într-o după-amiază de sâmbătă, majoritatea celor care coboarâseră din trenuţ erau copii-elevi licieni în Agnita. Fie în clasele de limbă română, fie în cele de limbă germană. Adică copii de plugari români din trei sate sibiene pur româneşti: Beneşti, Ighişu Vechi şi Vecerd. Pe cei mai îndepărtaţi cu satele lor îi aşteaptau să-i ducă spre acasă căruţele trase de cai. Cu mâinile pe hăţuri, de era vară sau iarnă, mereu se afla unul dintre părinţi, sau unul dintre fraţii mai mari ai unui dintre elevi. Şi era o rânduială anume stabilită: „cărăuşia” făcându-se pe rând, de famiile fiecărui copil-şcolar. Pentru că nu a rareori desagii acestora erau tare grei, încărcaţi cu rufele şi aşternuturile de spălat de la internat sau de la gazde, precum şi cu cumpărături trebuincioase în gospodăriile părinţilor, rudelor şi vecinilor. Însă numai cele care nu se găseseau la „bolda” din sat. Ajunşi acasă, urma o scurtă şi bine-meritată revedere a familiei şi a satului, după care lunea dimineaţa elevii se sculau „cu noaptea în cap” să prindă fie trenuţul „Mocăniţa”, fie RATA de Sibiu-Agnita. Şi invers: Agnita-Sibiu.
Între acei vrednici copii-şcolari, trimişi la oraş să devină „domni cu multă carte”, s-au aflat, rând pe rând, şi fraţii Nistor. O fată şi trei feciori de destoinici ţărani ai Beneştiului. Fiecare făcând învăţătură cu marea zdroabă şi cu multa cheltuială a părinţilor, ajungând care încotro i-a mânat viaţa. Ana, precum numele mamei sale, absolventă de şcoală comercială, stabilită la Sibiu, la fel ca şi fratele său Iosif, fost director economic la „Refractara”; Viorel a devenit profesor de bilologie la Arad şi un pasionat al jocului şi al cântecului popular românesc, autor de cărţi referitoare la istoria satului natal şi la coreografia şi vechimea de 70 de ani ai Ansablului „Cindrelul-Junii Sibiului”, iar Ion, cel care a rămas în sat şi pe curtea casei părinteşti, a ajuns inginer, specialist în mecanizarea agriculturii şi director de SMA la COASC Alţâna. Muncă multă şi hămesală cu duiumul. Dar şi satisfacţia că în urma chinuiţilor săi tractorişi se vedeau roadele pământului, iar vitele aveau în iesle mâncare bună şi îndestulătoare, în grajduri lumină electrică, ventitaţie, adăpători şi mulsori mecanice. Acum, toate acestea le are în grajdurile vacilor sale din sat, de la care mulge atâta lapte cât ar putea îndestula zilnic 500 de oameni. Însă ce folos că are mulgătoare electrică, costurile curentului electric depăşesc puţinii leiuţi pe care îi încasează din vânzarea laptelui. În magazia fostului CAP strânge, an de an, recolta de grâu, porumb şi ovăz de pe cele 60 de hectare, în majoritatea lor proprietate personală. Doar el şi vrednica lui soţie mai lucră atât de mult pământ şi îngrijesc atât de multe vaci şi juninci! Îi urmează familia Vanga. Şi cu toate astea românii bătrâni ai satului, fac ce fac, şi nu lasă hotarul părăsit, necultivat sau necosit. Cu toate că nu-s nici jumătate din puţina populaţie activă a acestui sat hârtibăcean. Restul, aproape 300 de persoane, sunt corturari. Cei care, treptat-treptat, şi-au părăsit corturile din păşunile satelor din jur, cumpărând casele şi gospodăriile acelor ţăranilor români care nu mai sunt. Numai că „domniile lor” n-au chef să-şi lucreze, ca lumea, nici măcar propriile grădinile din dosul caselor! Trăiesc din temiri ce. Din alocaţa lunară a tot mai multor copii, ca şi din ajutorul social al familiilor. Şi apoi fură tot ce pot de pe câmp, precum şi lemnele de foc din pădurile învecinate. Însă principala lor preocupare a fost şi a rămas „naveta” în străinătăţi: Franţa, Italia, Spania, Germania, Austria. „Adună” şi de pe acolo ce adună după care revin în sat, unde se pun pe trai bun şi pe trândăveală, urmate de multă invidie şi de zgomotoase cearturi. Ca urmare, cei doi vrednici plugari ai satului, Nistor şi Vanga, se plâng cum că corturarii nu vin să lucreze nici pe bani şi nici pe bucate, fiind nevoiţi să meargă în comuna învecinată
la Alţâna, pentru a tocmi zilieri, oferindu-le pentru o zi de lucru în câmp 50-60 de lei, trei mese, băutură şi un pachet de ţigări. Iar la coasă, dublu în bani!. Numai că cei doi fermieri ai satului sunt tot mai bătrâni şi mai obosiţi, copiii, fraţii şi nepoţii lor de la oraş uneori îi admiră, alteori îi sfădesc că lucră atâta cât lucră!. În sinea ei, Eugenia (născută Lenghelea), soţia lui Ion, le dă acestora dreptate. Însă nu izbuteşte de anii şi ani de zile nici măcar să-l mai domolească din lucru pe bărbatul său. Îl aude cât e de supărat că toate sunt scumpe şi că lucrurile merg anapoda în ţara asta neorânduită ca lumea. Iar munca lui rămâne grea şi nefiresc de ieftină! Ba mai mult, a ajuns să se roage de marii „fabricanţi” de brânzeturi să-i cumpere cu nici un leu litrul de lapte! Îmi mărturiseşte că a mai uitat de toate aceste necazuri, în ultima duminică a lunii octombrie, atunci când, îmbrăcaţi elegant, soţii Nistor au participat la Universitatea de Est din Timişoara, la întâlnirea festivă de 45 de ani a componenţilor promoţiei 1968/1969 de ingineri-mecanici agricoli.
Pentru a schimba, cumva, vorba şi decorul, vrednica lui nevastă (rudă apropiată a celui care i-a împrumutat satului ei natal numele de Axente Sever) „răsfoieşte” bogata ladă de zestre a părinţilor amândoura. Despre vrednica ei soacră, fie iertată, având numai cuvine de laudă şi de mulţumire. Dovadă că îmi arată câteva adevărate podoabe ale vechilor haine româneşti, constând dintr-un set întreg de ii, dar şi dintr-o şurţă tare faină, ţesută în război de mânile mamei soţului ei. Lângă fereastra mică a geamului camerei-muzeu ţărănesc, decorată cu sfinte icoane pictate pe sticlă şi cu cununi de busuioc şi din spice de grâu, prinde a număra clinurile acelui şurţ. O întreb, ce rost are această numărătoare! Îmi răspunde că purtătoarea acelui şurţ, respectiv buna mamă a bărbatului său, dovedea prin cele patru clinuri că era o ţărancă vrednică, provenită dintr-o femeie nu numai de oameni înstăriţi, cumsecade şi credincioşi, dar şi cu multă stimă în sat. Familia Nistoreştilor din Beneştiul sibian!
Sibiu, joi, 23 oct. 2014
Ioan Vulcan-Agniteanul
