PELERIN PE URMELE MÂNTUITORULUI ÎN ŢARA SFÂNTĂ

(continuare din numerele trecute)

10 mai 2014 a reprezentat o zi de o deosebită trăire şi înălţare duhovnicească pentru mine. Am avut extraordinarul prilej de a participa împreună cu grupul de pelerini la Sfânta Liturghie săvârşită în Biserica Sfântului Mormânt. În jurul bisericii Învierii (a Sfântului Mormânt), dar sub acelaşi acoperiş, se află mai multe paraclise la care ne-am închinat pe rând. Denumirile lor ne duc cu gândul la momentele calvarului Domnului nostru Iisus Hristos: paraclisul cununei de spini, paraclisul aflării Sfintei Cruci, paraclisul „Împărţit-au hainele Lui”, paraclisul Sfântului Longhin Sutaşul, paraclisul „butucilor” (unde I s-au pus în butuci picioarele Domnului), paraclisul închisorii lui Hristos şi leşinul Maicii Domnului, paraclisul latinilor (catolicilor) şi stâlpul biciuirii, paraclisul „nu Mă atinge”. Intrând în biserică, imediat în dreapta nişte scări urcă spre Golgota, iar în faţă întâlnim primul loc de închinare – sfânta piatră a ungerii. În acest loc Iosif din Arimateea şi Nicodim au pregătit cu arome giulgiul pentru a înfăşura trupul neînsufleţit al Domnului. După ce am urcat scările din dreapta intrării am ajuns pe culmea Golgotei. Altarul care aparţine grecilor stă pe stânca ce a ţinut crucea Răscumpărătorului lumii şi unde Iisus a murit. Între coloanele ce susţin Sfânta Masă a altarului se află un orificiu înconjurat cu un disc de argint aurit unde după tradiţie a fost fixată Crucea Domnului. Sub altarul ortodox se poate vedea stânca de pe Golgota cu fisuri adânci provenite din cutremurul care s-a întâmplat în timpul morţii Mântuitorului, fisuri care se prelungesc în jos până la locul unde s-a găsit un craniu de om socotind că este al lui Adam – de unde şi denumirea de „Locul căpăţânii”, în limba ebraică Golgota.

În faţa Sfântului Mormânt, spre răsărit, se află Biserica Ortodoxă a Învierii. Ea cuprinde spaţiul de la mijlocul basilicii construite de către Sfântul Împărat Constantin cel Mare. Aici am participat la Sfânta Liturghie. Rugăciunea „Tatăl nostru” s-a cântat în limba greacă, apoi în limba rusă, apoi s-a rostit în limba armeană şi în limba română. Cred că dintre grupurile de pelerini aflaţi la acea oră în biserică cei mai numeroşi erau ruşii, apoi românii. Un moment emoţionant a fost la terminarea Sfintei Liturghii, pe la 4 dimineaţa, când cea mai mare parte a participanţilor la Sfânta Liturghie ne-am organizat pe grupuri de pelerini. Mai multe grupuri de pelerini ruşi au cântat „Hristos a înviat!” de trei ori în limba rusă, apoi s-a auzit răsunând cu putere tradiţionalul salut pascal „Hristos a înviat!” – „Adevărat a înviat”. A urmat rândul celor trei grupuri de pelerini români să cântăm „Hristos a înviat!” Am participat la o Liturghie cerească, am trăit momente pe care nu le voi putea uita niciodată.

Duminică, 11 mai, la ora 8.30 autocarul nostru se îndrepta spre pustia Hozeva, la Mânăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul, la o depărtare de doar 7 km de Ierihon. Autocarul ne-a lăsat undeva sus, iar la coborârea din autocar beduini foarte insistenţi s-au oferit să ne coboare la mănăstire călare pe măgarii lor în schimbul a 10 euro. Încet, încet am coborât în valea adâncă pe drumul betonat ce şerpuieşte pe sub stânci şi pereţii abrupţi până la firul pârâului Cherit (Horat). În acest loc s-a retras profetul Ilie în vremea prigonirii de către regele Ahab. După ce am trecut pârâul, am urcat pe celălalt versant al malului la fel de sălbatic. Mânăstirea se dezvăluie privirii asemenea unui cuib de rândunică construit sub streaşina casei. E înfiptă chiar în peretele abrupt al văii pârâului Cherit. Şi aici pe ambii pereţi ai defileului se văd aceleaşi guri de peşteri în care au vieţuit mii de cuvioşi, ca şi la Mânăstirea Sfântului Sava de pe valea Iosafat. Culmea înfloririi acestei mânăstiri a fost în timpul vieţuirii Sfântului Gheorghe Hozevitul la sfârşitul secolului VI. Intrând în paraclisul Sfântului Gheorghe Hozevitul, în stânga naosului, în partea dinspre Sfântul Altar, ne-am închinat la moaştele înmiresmate ale Sfântului Ioan Iacob (+ 1960) şi cinstit ca sfânt din vara anului 1980, care sunt aşezate într-un sicriu de chiparos şi cristal. Pe acelaşi perete se află şi moaştele Sfântului Gheorghe Hozevitul. Între timp au sosit şi alţi pelerini români, apoi împreună am săvârşit slujba acatistului Sfântului Ioan de la Neamţ (Hozevitul). Drumul la întoarcere spre autocar a fost cu mai multă osteneală. A început să se simtă zăpuşeala pustiei o dată cu oboseala urcuşului. Unii dintre noi am căutat odihnă şi răcoare pe sub stâncile care se aflau deasupra noastră. Autocarul ne-a adus din nou lângă zidurile cetăţii Ierusalimului în partea de S-E. Am urcat spre partea cea mai de sus a colinei numită Muntele Sion. Am trecut pe lângă „foişorul de sus”, locul Cinei celei de Taină, loc care aparţine catolicilor. Era închis pentru renovări şi se aştepta vizita papei Francisc programată pentru 25 mai la Ierusalim. Aici a fost locul de întâlnire a Apostolilor după moartea lui Iisus, locul arătării lui Iisus cel înviat, casa ucenicilor după înălţarea Domnului la cer, precum şi locul unde Duhul Sfânt S-a coborât la Rusalii. Am vizitat apoi biserica Adormirii aparţinând Bisericii Luterane. Aici am venerat locul unde Maica Preacurată a trăit în perioada Bisericii primare, probabil în casa Sfântului Evanghelist Ioan. În apropiere am vizitat monumentul despre care se socoteşte că ar fi „mormântul lui David”. Am coborât prin cetatea Ierusalimului, prin cartierul evreiesc. În urma unor săpături arheologice s-a descoperit o porţiune întreagă de stradă din cetatea Ierusalimului de pe vremea stăpânirii romane. După ce am admirat pavajul, coloanele şi vechile clădiri de acum 2000 de ani, am ajuns la Zidul Plângerii. Mulţime de oameni, pelerini evrei din toată lumea se roagă şi plâng înaintea lui Dumnezeu pierderea faimei de odinioară. Cu masivele sale blocuri de piatră cioplită, lung de 30 m şi înalt de 12 m, acest zid datează din zilele lui Irod cel Mare. Acest zid este cea mai importantă rămăşiţă din templul pe care l-a cunoscut Domnul nostru Iisus Hristos. În anul 70 templul a fost ars şi Ierusalimul distrus. De secole evreii au venit aici să plângă pentru templul distrus şi pentru soarta lor amară, aducându-şi aici speranţele şi aspiraţiile lor prin sute şi mii de bileţele lăsate la îmbinarea pietrelor.Am urcat din nou la Biserica Sfântului Mormânt. Am profitat de două ore de program liber, timp în care mulţi dintre noi s-au mai închinat din nou la lespedea de pe Sfântul Mormânt. Vedeam acelaşi furnicar de oameni, dar acum aveam ocazia de a observa la lumina zilei tot ceea ce cuprinde incinta Bisericii Sfântului Mormânt. La intrarea în biserica Sfântului Mormânt o coloană de marmură are o despicătură asemenea unui copac fulgerat. E dovada miracolului petrecut în anul 1580, când ortodocşii n-au fost lăsaţi să intre în biserică, fiind obligaţi în Sâmbăta Mare să stea în curtea bisericii, iar Sfânta Lumină a lovit această coloană, urmele fiind vizibile până astăzi. Am mai încheiat astfel o zi minunată petrecută pe pământul sfânt.

Pr. Ioan Jurca (Agnita II)