MARTIRIUL SFINŢILOR BRÂNCOVENI
Viaţa creştină exemplară a Sfântului Domnitor Constantin Brâncoveanu nu putea fi încununată decât de un sfârşit de excepţie, de o moarte creştină exemplară, aşa cum spunea şi marele istoric Nicolae Iorga. Se poate spune că jertfa Brâncovenilor depăşeşte în semnificaţia sa planul şi nivelul acţiunilor mundane mărunte şi se înscrie în perspectiva universală a martiriului creştin ca viaţă trăită în Hristos şi sfârşită în Hristos. Dimensiunea hristică simbolică a sfârşitului pământesc al domnitorului Brâncoveanu poate fi sesizată sub mai multe aspecte. În arestarea domnitorului muntean un rol decisiv l-au avut unele dintre rudele şi sfetnicii săi apropiaţi. Pe de altă parte, pătimirea domnitorului a început în săptămâna Patimilor anului 1714. Domnitorul a fost mazilit şi luat pe nepregătite, clanul domnesc a fost imediat chemat la Constantinopol, torturat timp de aproape trei luni, după care brusc s-a pus capăt torturii. Apoi celor şase candidaţi la decapitare li s-a oferit un timp necesar refacerii şi restabilirii stării fizice la parametrii normali, pentru ca spectacolul supliciului programat să fie cât mai grandios, complet şi pilduitor. În ziua execuţiei, au fost scoşi din închisoarea Şapte Turnuri la ora 5 dimineaţa, doar cu cămăşile lungi pe ei şi în picioarele goale, grupaţi toţi şase, avându-l pe domnitor în mijloc, între cei doi fii mai vîrstnici. Apoi au fost purtaţi pe lîngă zidurile înalte ale cetăţii Constantinopolului timp de şase ore de mers pe jos, mai întîi prin suburbii mizere şi rău mirositoare, unde unii i-au împroşcat cu flegme, iar alţii, mai miloşi, le-au deplâns soarta. În continuare au fost obligaţi să defileze pe străzile Fanarului, cartierul luxos al grecilor constantinopolitani, unde Constantin avea castel. În cele din urmă, la amiază, au ajuns la locul de execuţie ridicat pe malul Bosforului. Era necesar ca poporului adunat la acest spectacol sângeros, dar în egală măsură şi oficialităţilor occidentale şi bisericeşti prezente, să li se transmită semnificaţia unică şi inegalabilă a acestei execuţii: eliminarea ultimului reprezentant al tradiţiei politice bizantine. Se spune că ziua execuţiei era dominată de o lumină extraordinară, că apele Bosforului sclipeau orbitor, iar văzduhul era mai înmiresmat ca niciodată. Se mai spune că Sultanul Ahmed aştepta cu înfiorare debutul execuţiei pe marele eşafod în trepte, din proximitatea cortului său. Sângele ţâşnind din fiecare decapitat ca o arteziană şi auzul şiroirii abundente ale sîngelui scurs îl aruncaseră pe sultan într-un straniu extaz psihotic. Trebuie menţionat faptul că procedeul acestui fel de pedeapsă încetase la turci de 250 de ani, iar populaţia pierduse între timp gustul barbariei publice. Ahmed Sultanul găsise însă ocazia ideală pentru a resuscita în faţa reprezentanţilor întregii Europe gloria Semilunii şi biruinţa asupra Crucii. Cu toate acestea el nu şi-a atins scopul. Europa n-a reţinut decît halucinanta cruzime căreia i-au căzut victime domnitorul roman, fiii săi şi vistiernicul Văcărescu. În plus, învierea vechii barbarii a iritat la culme întreaga populaţie turcă şi grecească şi a produs chiar şi încăierări ale acesteia cu autorităţile otomane. Ca urmare, capetele decapitaţilor au stat în suliţe puţin, iar trupurile fără cap şi golite de măruntaie, umplute cu paie şi cu pielea cusută la loc, nu au mai fost plimbate îndelung pe caldarâmul cetăţii aşa cum se obişnuia în astfel de situaţii, ci au fost aruncate în mare în nopţile următoare. Tot la adăpostul întunericului nopţii, creştinii le-au pescuit, le-au scos din apă şi, acoperite cu trestii şi pînză, le-au dus pe furiş la o mănăstire. Oroarea a luat sfârşit înspre 29 August, când Biserica prăznuieşte tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul. După ce trupul domnitorului Brâncoveanu a fost pescuit de nişte greci, aceştia l-au îngropat pe insula Halke din Marea Marmara. În 1720 văduva Maria l-a adus în ţară şi l-a înmormântat la Biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti, ctitorie a domnului. Lespedea nu a fost inscripţionată, pentru a nu a afla turcii că trupul a fost adus în ţară, însă văduva domnului a inscripţionat numele Constantin Brâncoveanu în caractere chirilice pe o candelă de argint. Cu toate că tradiţia legată de mormântul Voievodului Constantin Brâncoveanu s-a păstrat, prezenţa criptei brâncoveneşti în Biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti a rămas aproape anonimă până în anul 1914. Se împlineau atunci 200 de ani de la martiriu, iar în Şedinţa Camerei din 19 aprilie, la iniţiativa lui Nicolae Iorga s-a luat hotărârea ca în 15 august 1914 să se comemoreze după cuviinţă acest eveniment, locul stabilit în acest scop fiind ctitoria brâncovenească de la Hurezi, unde fusese pregătit iniţial mormântul domnitorului. În cadrul acţiunii mai ample de a aduna felurite obiecte cu valoare artistică şi istorică din epoca brâncovenească în vederea unei expoziţii, la începutul lunii iulie a fost descoperită şi candela de pe mormântul lui Brâncoveanu de la Biserica Sfântul Gheorghe. După ce textul de pe ea a fost descifrat şi adus la cunoştinţa opiniei publice, ceremonia pomenirii domnitorului Brâncoveanu la două veacuri după martiriul său s-a desfăşurat în biserica din Bucureşti, fiind condusă de mitropolitul primat al României, Conon Arămescu Donici (1912-1919). În ciuda acestor noi descoperiri, încă mai existau anumite incertitudini privitoare la locul mormântului în interiorul bisericii Sfântul Gheorghe. De aceea a fost considerată necesară o cercetare arheologică amănunţită pentru a se stabili ale cui sunt osemintele aflate sub lespede. Cercetarea arheologică s-a făcut în intervalul 9-16 decembrie 1932, iar la finalul ei s-a ajuns la constatarea sigură că sub lespedea fără pisanie se află mormântul lui Constantin Brâncoveanu. Patriarhul Miron Cristea care fusese de faţă la scoaterea osemintelor din groapă a propus ca la reaşezarea lor în mormânt să se oficieze un parastas cu toată solemnitatea. În 17 februarie 1933 Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca osemintele Voievodului Constantin Brâncoveanu să fie reînhumate tot în mormântul din biserica Sfântul Gheorghe în ziua de 21 mai a aceluiaşi an. Mai apoi s-a revenit asupra acestei hotărâri, iar reînhumarea a fost amânată încă un an, până când se împlineau 220 ani de la martiriul de la Constantinopol. În acest sens s-a alcătuit un program şi s-au transmis toate acestea către protoierii, parohii şi diverse instituţii de cultură. La praznicul Înălţării Domnului din 17 mai 1934 patriarhul Miron a adresat un apel către toată suflarea românească pentru a participa la ceremonia din 21 mai. Totul a început în seara zilei de 20 mai când sicriul cu osemintele a fost luat din Biserica Sfântul Gheorghe Nou şi aşezat în paraclisul patriarhal. Toată noaptea s-a făcut priveghere, iar a doua zi, după Sfânta Liturghie, în prezenţa mai-marilor ţării în frunte cu regele Carol al II-lea, s-a oficiat parastasul pentru Constantin Brâncoveanu şi neamul lui cel adormit. După cuvântul patriarhului a urmat impresionanta procesiune cu sicriul domnitorului Brâncoveanu, de la patriarhie până la biserica Sfântul Gheorghe Nou, unde sicriul a fost aşezat în mormânt.
Prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 20 iunie 1992 s-a stabilit ca de acum înainte şi până la sfârşitul veacurilor Binecredinciosul Voievod Constantin Brâncoveanu, împreună cu fiii săi Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi cu sfetnicul Ianache să fie cinstiţi cu sfinţii în ceata martirilor Ortodoxiei, pomenindu-I cu slujbe şi cântări de laudă în ziua de 16 august, fiind înscrişi în sinaxar, în cărţile de cult, precum şi în calendarul Bisericii noastre.
Pr. Paul Vecerzan
(Ighişul Vechi)
