top of page

Linguşirea

Linguşirea este precum un cancer sufletesc. Acela care s-a deprins a linguşi, cu greu va mai putea să spună ceea ce gandeşte cu adevărat. Precum minciuna nu cruţă adevărul, tot aşa, linguşitorul nu se cruşă nici pe sine însuşi, ci se lasă mişcat în permanenţă de lucruri străine.

In dreptul cuvântului "a lingusi", dicţionarul aşează următoarea explicaţie: "A căuta să câştige bunăvoinţa sau favoarea cuiva, satisfăcându-i vanitatea; a se pune bine cu cineva prin atitudini şi vorbe măgulitoare la adresa lui, prin laude exagerate şi ipocrite; a flata, a măguli, a peria."

Cel mai adesea, linguşirea ia forma unor aprecieri şi laude viclene, făcute cu scopul de a câştiga un anumit lucru lumesc. Intr-un cuvânt la Epistola către Filipeni, Sfantul Ioan Gură de Aur spune: "Linguşire este atunci când cineva îi slugărniceşte şi îi linguşeşte pe unii, cu scopul de a dobândi un anumit bun pământesc." Drept urmare, cei mai multi linguşitori se adună în jurul celor ce au o anumită putere administrativă sau socială.

Linguşirea este o formă de minciună. Cel care linguşeşte nu crede în cuvintele pe care le rosteşte, ci numai în puterea lor de a mişca mândria şi bunăvoinţa celui pe care îl laudă. Pentru orice om cu mintea luminată, care caută şi suporta adevărul, orice formă de linguşire se manifestă ca o ipocrizie evidentă. In mod firesc, unul ca acesta tinde spre îndepărtarea celor care umblă cu linguşirea şi spre apropierea celor care rămân sinceri.

Când nu suntem atenţi la oamenii pe care îi avem în jurul nostru sau ne place să fim laudaţi tot timpul şi cât mai elaborat, ajungem cu usurinţă să împlinim dorinţele celor cu gând viclean, care nu urmăresc decât interesul propriu. Astfel, prin linguşire, oameni dintre cei mai slabi îi pot determina uşor pe cei mai puternici să li se supună şi să le împlinească dorinţele.

Să ne amintim acea fabulă a lui Jean de La Fontaine, în care vulpea întâlneşte un corb cu o bucata de caş în cioc. Poftind a mânca bucata de caş, vulpea începe a-l lăuda pe corb, zicând: "De-aţi avea şi glasul mladios, pe cât v-arată penele de frumos, mă prind că a-ţi fi vreo Pasăre Maiastră!" Corbul, auzind-o, pe gânduri nu mai şade. Deschide ciocul. Prada cade. Apoi, mâncând caşul, vulpea se apucă să-l înveţe pe corb, zicând: "Bade, liguşitorii - nu ştiai, se pare - trăiesc pe seama cui le dă crezare."

Linguşirea nu are nimic în comun cu mangâierea şi cu aprecierea unor merite. Cât timp mângâierea izvorăşte din blândeţe, linguşirea izvorăşte din egoism. A lăuda pe cineva pentru o anumită reuşită este un lucru firesc şi bun, căci, pe lângă întărirea smereniei proprii, are loc şi încurajarea celor din jur spre fapte bune asemănătoare. In linguşire există o intenţie rea, cel care linguşeşte folosind cuvinte în care nu crede cu adevărat, spre a dobândi un lucru ascuns. Când sunt sincere, complimentele se aduc în public, fără nici o ezitare, în timp ce linguşirea se face mai ales în particular, spre a evita discernământul celorlalţi. Astfel, cât timp lauda şi complimentul se bazează pe lucruri adevărate, pe recunoaşterea unor merite reale, linguşirea se bazează pe minciună şi viclenie.

Sfantul Ioan Gura de Aur, într-un cuvânt la Evanghelia după Matei, spune: "Al diavolului este a linguşi, pentru a vătăma, iar al lui Dumnezeu este a învăţa, pentru a fi de folos." Inţelegem de aici că un alt scop al linguşirii este acela de a vătăma, linguşitorul cautând numai interesul propriu, în pofida oricăror piedici.

Diavolul este linguşitorul prin excelenţă, care promite ceea ce nu poate da şi urmăreşte întotdeauna lucruri pe care le ţine ascunse. Una spune, alta urmăreşte; una promite, alta oferă. Modul în care diavolul a linguşit-o pe Eva, făcând-o să îi descopere porunca lui Dumnezeu, pentru ca apoi să o impingă spre neascultare, a rămas emblematic pâna astăzi. Ca şi diavolul, linguşitorul nu se prezintă în forma lui reală, ci ia o formă vicleană, care să păcălească. Diavolul ia chip de şarpe, iar linguşitorul ia chip de prieten. Cumva, linguşitorul se demonizează, căci lucrează în chip viclean şi ascuns, precum diavolul. Prin linguşire are loc smintirea celuilalt, care ajunge să creadă despre sine lucruri neadevărate.

Adevărul, curăţia sufletească, simplitatea şi demnitatea nu au nimic în comun cu linguşirea. Mântuitorul a pătimit pentru adevărurile pe care le-a rostit. Tot aşa, pentru sinceritatea lor, cu care au indicat boli sufleteşti şi au vindecat răni de moarte, nenumăraţi sfinţi şi oameni de rând au pătimit de la cei din jurul lor. Chiar dacă toţi ne dorim să ne cunoaştem, simultan vrem să fim mai buni decât suntem, iar orice trezire pe care ne-o rânduieşte Dumnezeu riscă să fie dureroasă.

Linguşirea, ca duh necurat, este în stare să alunge orice urma de virtute şi să ramână singură la conducerea minţii, comportându-se ca un cancer al sufletului. Doar cu dragoste de Adevăr şi credinţă în Dumnezeu se poate birui ispita de a-i linguşi pe anumiţi oameni din jurul nostru. Odihna pe care o aduc sinceritatea şi tăcerea nu o poate da nici o formă de linguşire, căci aceasta din urmă se bazează pe minciună, iar minciuna tensionează şi întunecă sufletul.

Teodor Danalache

Categorii
No tags yet.
Ediţia curentă
bottom of page