Povestea Şcolii din Ţichindeal

Cea mai veche şcoală românească de pe Valea Hârtibaciului – 1780

prof. Mihuleţ Achim

Şcoala nouă.

Şcoala, alături de Biserică şi autorităţile locale, a reprezentat, pentru sate (organizate vremelnic ca şicomune), unul din organismele ce au contribuit la dezvoltarea economică, socială, politică şi culturală a acestor aşezări.

Rezultate din străduinţele bisericii şi preoţilor şi aflate vreme îndelungată sub tutela lor (sfârşitulsec. XIX) şcolile româneşti au evoluat de la statutul de şcoli confesionale, la cel de şcoli de stat,păstrând aproape în toate perioadele (cu excepţia peioadei comuniste 1948 – 1989) legătura cu biserica,prin obiectul religie dar şi prin cunoştiinţele civice şi morale. Şcolile au reuşit să transmită sătenilor cunoştinţe diverse, necesare în viaţa de zi cu zi, cunoştinţe legate de ocupaţiile lor dar şi cunoştinţe şi deprinderi privind viaţa în societate.

Unii dintre copiii mai dotaţi dar care făceau parte familii înstărite au reuşit să plece la şcoli mai înalte, să devină oameni deosebiţi şi să ocupe locuri de muncă apreciate, în societate. Chiar şi copiii din familii mai puţin înstărite au reuşit să plece din Ţichindeal la alte şcoli sau lucrând şi facând şcoală în acelaşi timp, convinşi că „cine are carte, are parte”.

Aşa au ajuns, cei mai mulţi, în funcţii de răspundere sau locuri de muncă bine apreciate şi astfel s-a răspândit, în satele din apropiere, vorba că în Ţichindeal sunt oameni „cu carte”.

Începuturile:

Ţichindealul este atestat documentar la 1350 prin două documente: un proces de hotar între Roşia şi Vurpăr (unde se pomeneşte şi de Chekendeal – Valea Caprelor ) 1 şi un act de strângere a dărilor bisericeşti (1350-1359) aflat în arhiva Vaticanului, act studiat de C. Drăganu, care crede că satul se numea, la început „Vale Siculorum” - Valea secuilor2. Dacă despre secui nu există dovezi, saşii au locuit în Ţichindeal până la mijlocul secolului XVI. În secolul XV, în toate satele Scaunului Săsesc Nocrich existau şcoli (cu limba de predare germană sau latină). La 1488 există, deci, şcoală şi la Ţichindeal3.

La 1594, procesul de hotărnicie dintre Hosman şi Nucet are, ca martori din Ţichindeal, pe românii Oprea Borcea, Dragotă Toader şi Toma Negrilă4, semn că saşii nu mai locuiau acolo.

Pe la mijlocul secolului XVI se răspândesc, în Transilvania, religiile reformate (luteranismul şi calvinismul). În 1544 se tipăreşte, la Sibiu, catehismul luteran (în limba română) dar acţiunile saşilor de a introduce luteranismul printre români sunt mai puţin insistente. Principii Transilvaniei, de origine maghiară, fac însă exces de zel pentru răspândirea calvinismului printre români.

La 10 octombrie 1643, principele Gh. Rakoczi I (1630-1648), printr-o Diplomă5, smulge trei protopopiate de sub jurisdicţia episcopului român şi le supune superintendentului calvin, care le administrează prin protopopi români. În acest context, acelaşi principe, confirmă prin Diploma din 8 iulie 16476 pe protopopul Janos Pap (Ioan Popa) din Ţichindeal, supus superintendentului calvin, cu jurisdicţie peste 17 sate: Cornăţel, Nucet, Săcădate, Avrig,Racoviţa, Sebeşul de Sus şi de Jos, Porceşti, Glâmboaca, Coluni, Găinari, Noul, Feldioara, Rucăr, Săsăuş, Ghimbav, Fofeldea, Bendorf(Beneşti).

Istoricul Ştefan Meteş7 examinând Diploma din 1647 constată: „Prin Diploma dată...protopopul Ioan primeşte încuviinţarea de a face vizite canonice..şi să ceară preoţilor să predice în româneşte, să răspândească Catechismul calvin din 1640 şi să aplice învăţăturile lui în rândul credincioşilor cât şi a copiilor”

În altă lucrare8, Ioan Lupaş (născut la Sălişte, în 1880), bun cunoscător al realităţilor din Transilvania şi din zona Sibiului, scria: „Din încercările saşilor şi calvinilor (maghiari N.A.) de a-i abate pe români de la credinţa strămoşească a izvorât şi un folos neaşteptat: începuturile tipăriturilor româneşti, înflorirea limbii române şi pătrunderea ei în slujbele şi cântarea bisericească”.

Unirea cu Biserica Romei, premisă a apariţiei de şcoli româneşti în Transilvania

La sfârşitul secolului XVII şi începutul secolului XVIII, Transilvania este ocupată de habsburgi, în timpul domniei principelui Mihai Apafi (1661-1690). Acţiunea s-a realizat pregresiv, începând cu 1687 (Tratatul de la Blaj) şi s-a finalizat odată cu Diploma Leopoldină din 1691, care stabilea că Transilvania intră sub suzeranitate austriacă. Puţini la număr, austriecii au încercat să îşi mărească numărul de susţinători prin atragerea unei părţi a populaţiei la religia catolică.

Cum saşii erau fermi pe poziţia lor de reformaţi luterani iar ungurii erau calvini convinşi, gata să ducă războaie pentru religia lor, singurii care puteau să fie atraşi la catolicism erau românii ortodocşi, lipsiţi de orice drepturi şi cu o religie nerecunoscută de noua stăpânire.

Procesul de formare a noii biserici, numită greco-catolică sau „unită” a început cu Manifestul de Unire cu Roma, din 7 octombrie 1698. În urma unui sinod de la Blaj, un număr de 38 de protopopi români au semnat un act, prin care acceptau unirea cu Biserica catolică, dar cu anumite condiţii. Pe pagina 5 a actului este scris în limba română: „Şi aşa ne unim cu aceşti ce scri mai sus, cum toată legea noastră, slujba bisericii, leturghia, posturile şi carendariul nostru să stea pe loc, iară dacă n-ar sta pe loc acele, nici aceste peceţi ale noastre să n-aibă nicio tărie asupra noastră”.

Între cei 38 de protopopi, semnator este şi Aron din Ţichindeal9. După alte surse este Radu din Ţichindeal. Un nou sinod s-ar părea că a avut loc la 5 septembrie 1700 iar A.T. Laurian consideră că au participat 55 de protopopi, menţionându-l şi pe Aron din Ţichindeal.

Actul care consfiinţeşte situaţia apariţiei noii biserici este A doua Diplomă Leopoldină, din 30 martie 1701. În actul semnat şi parafat de împăratul Leopold I sunt confirmate privilegiile clerului unit iar credincioşii se pot bucura de privilegii ca cele ale celorlalte naţii recepte.

Sunt cuprinse şi măsuri anti-calvinizare şi de înfiinţare a unor şcoli româneşti. Singurele modificări acceptate de „uniţi” au fost recunoaşterea a 3 puncte dogmatice: dogma filioque (Sfântul Duh provine atât de la Tatăl cât şi de la Fiul), existenţa purgatoriului alături de rai şi iad şi împărtăşania cu azimă (pâine dospită). De asemenea trebuia recunoscut primatul Papei.

Semnatar şi pe actul din 1701 este şi protopopul Aron din Ţichindeal.

Chiar dacă revendicările românilor, cerute de reprezentanţii Bisericii greco-catolice, nu au fost obţinute imediat, în anii următori s-au realizat unele din ele: învăţământ şi tipărituri în limba română; contactul tinerilor cu Occidentul, prin trimiterea la învăţătură; renaşterea şi recunoaşterea naţională prin recunoaşterea religiei greco-catolice alături de celelalte religii recepte etc.

În privinţa relaţiilor dintre ortodocşi şi greco-catolici, mai ales în sate, se menţionează într-o lucrare13 a lui Petru Maior: „Preoţii uniţi şi neuniţi, cu prietenie frăţească petrec laolaltă, ba şi la îngropăciunea morţilor şi la maslu...se adună laolaltă, cântă, slujesc împreună, fără a se sfii unii de alţii...ce mai mult, fără osebire se spovedesc uniţii mireni la preoţii neuniţi şi neuniţii la preoţii uniţi, ba şi înşişi preoţii fac aceeaşi”.

Existenţa în biserica ortodocsă din Fofeldea14 a unui anvon dovedeşte că, în această biserică se ţineau şi slujbele greco-catolicilor, atunci când li s-a dărâmat biserica. Oamenii bătrâni îşi amintesc despre acele timpuri.

În perioada 1700-1750 împaraţii Austrie (Habsburgii) refuză să recunoască religia ortodocsă. Odată ce un număr însemnat din locuitorii Ţichindealului, păstoriţi de protopopul Aron, au acceptat unirea cu Biserica Romei, relaţiile cu autorităţile se îmbunătăţesc.

Astfel, în 1730, la Ţichindeal se construieşte Biserica greco-catolică, pe o înălţime, spre Dealul Viilor. În 1733 este pomenit „Arhidiaconul Czikindalienos” iar în alt document”Districul greco-catolic al Chichindealului”, unde, acest district are 77 de parohii iar districtul Colun 40 de parohii. La 21 ianuarie 1759 este trimis, de la Ţichindeal, la Blaj, un act scris în limba română, pe două file, intitulat „ Situaţia Bisericilor Unite din Arhidiaconatele Ţichindeal, Mediaş şi Sighişoara”. Actul dovedeşte suprafaţa foarte întinsă pe care îşi întindea influenţa protopopiatul (arhidiaconatul) de Ţichindeal.

Fără a cunoaşte alte amănunte privind conţinutul celor două pagini ale actului, bănuim că în afara chestiunilor legate de biserici, preoţi, credincioşi, venituri etc. este foarte posibil să se consemneze şi lucruri legate de necesitatea şcolilor româneşti. Menţionăm că, în 1754, s-a deschis Gimnaziul de la Blaj, şcoală superioară în limba română, sub tutela episcopului greco-catolic.

Împăraţii Habsburgi, Maria Tereza (1740-1780) şi Iosif al II-lea (1780-1790) se înscriu în seria „moarhilor luminaţi”. Ei se preocupă şi de activitatea şcolară, considerând că un om cu şcoală este un om folositor societăţii, un bun cetăţean.

În 1774 este stabilită o reglementare a învăţământului, cunoscută sub numele de Ratio Educationis. Din multele prevederi desprindem una foarte importantă pentru români: cultivarea limbii naţionale în şcoli. Tot Ratio Educationis pune bazele învăţământului secularizat (de stat) scoţându-l de sub tutela bisericii. În acelaşi an, 1744, Guvernul Transilvaniei îi atribuie o scrisoare episcopului greco-catolic Grigore Maior (1773-1782), prin care i se cere să prezinte „o dare de seamă despre şcoli”18. Dând dovadă de mult zel în sprijinirea românilor pebtru a-şi obţine drepturile, înfiinţând numeroase şcoli, episcopul Grigore Maior a intrat în conflict cu guvernatorul Samuel Bruckenthal19, care îl obligă să îşi înainteze demisia.

Şcoala în limba română, întemeiată la 1780

În monografia intitulată „Comuna Nocrich şi satele Ţichindeal şi Ghijasa de Jos” se menţionează următorul lucru: „Ţichindealul devine la sfârşitul secolului(XVIII N.A.) comitat cultural al românilor de pe Valea Hârtibaciului. Aici se înfiinţează, în anul 1780, o şcoală cu limba de predare română, prima de pe întreg cuprinsul raionului (Agnita N.A.), urmată peste puţin timp de şcoala română din Alţâna.”.

Într-o încercare monografică a preotului Bordeanu21 , lucrare dactilografiată pe 10 pagini, există menţiunea că „ În 1780, pe tărâm cultural, merită să subliniem că la Ţichindeal s-a deschis prima şcoală românească de pe Valea Hârtibaciului”. Tot el menţionează şi o serie de învăţători: Simion Mihai - 1780, Aron Aron –1836, Simion Dragoman – 1898.

Doua pagini (pag. 11-12) din lucrarea începută de preotul Lazăr Bordean, reprezintă o copie dupa un început de monografie al învătătoarei Lucreţia Ienciu, datată „Ţichindeal, la 18 ianuarie 1944”. În lucrare, învăţătoarea pomeneşte pe Siomion Mihai, la 1784.

Pe coperta unui catalog vechi22 este o inscripţie, scrisă de mână, cu cerneală: „Şcoala din loc. (localitate N.A.) datează de pe la 1784. Primii învăţători au fost Ioan Brancoveanu de loc din Sadu ţi au venit pănă la 1812. Ioan Ciora dela anul 1812 pănă la 1844. Dela 1845 pănă la 1856 au fost Dragoman Dragoman sen. (senior N.A). Acestea date sunt luate din Protocolul naşterilor al bis. ort. Rom.”. Semnătura este greu descifrabilă dar pare „Dragoman”.

În lucrarea de referinţă23 a lui Nicolae Albu se menţionează: „Câteva indicii din arhiva mitropoliei Blajului dau numele următoarelor localităţi cu şcoli (româneşti N.A.) în epoca iosefina (Iosif al II-lea N.A.) : în districtul Ţichindeal – Alţâna; Vurpăr...”

Situaţia religioasă şi şcolară a Ţichindealului între 1700 – 1898

În 1780, Guberniul organizează, la Sibiu, o şedinţă cu toţi directorii de şcoli, pentru adoptarea programului „Ratio Educationis”, cel puţin la şcolile primare24. Un an mai târziu, Iosif al II-lea promulgă noile reglementări pentru învăţământ, intitulate „Norma Regia”.

Împăratul, susţinut de consilierii Gebler şi Kaunitz, acordă drepturi şi privilegii cetăţeneşti nu numai pentru catolici, calvini, luterani şi greco-catolici ci şi pentru ortodocşi şi evrei, cu toată opoziţia nobilimii maghiare şi a patriciatului săsesc. Tot în reglementările menţionate se transmite ordinul: „comunităţile cu peste 100 de case sunt obligate să aibă şcoală şi învăţător propriu”.

În acest context favorabil se construieşte, la Ţichindeal, în 1791, Biserica Ortodoxă, cu hramul Sfânta Paraschiva, prima biserică ortodoxă din zid, din zonă.

Între 1782 şi 1789 este menţionat de 2 ori sediul protopopiatului (districtului) de la Kolun (Colun), din dioceza Făgăraşului. În acelaşi document, în anii 1804, 1806 şi 1835, apare districtul Czikenthal.

Pe blogul lui Remus Mircea Birtz am găsit, în fotocopie, lucrarea Dr. Augustin Bunea „Şematismul...pe 1900”27 în care, la Districtul Cichindealului, într-un scurt istoric, se arată că la 1842, Districtul avea 14 parohii (între care Calbor şi Ruker). Tot atunci era protopop S. Căian din Vurpar.

Recensământul din 1850 ne relevă un sat (Ţichindeal) în plină dezvoltare: „satul avea 154 de case; 176 locuinţe, 616 locuitori” (între care sunt menţionaţi şi 3 străini). În şematismele pe 1871 (pag. 265 – 271), pe 1875 (pag. 221) şi pe 1876 (pag. 259) apare, din nou, Districtul Cichindeal, condus de protopopul Demetriu Aron.

Spre sfârşitul secolului XIX, în Şematisme apar şi date despre şcoli, alături de alte date. Astfel, în „Şematismul ...pe anul 1880” sunt înşirate, la Districtul Cichindeal, următoarele: • Protopop: Demetriu Aronu • Şcoala: 14 şcolari, Ioanu Aronu – docente (învăţător N.A.); total şcolari Districtul Cichindeal – 491

În 1886, în Protopopiatul Chichindeal, apare ca „parochu” (paroh N.A.) Demetriu Aronu : „Local scola-lipsesce; docente – parochulu; scolari – 26; total scolari (în Protopopiat N.A.) - 485”. Tot în acest document este pomenit O.D. (onoratul domn) Aronu Mihuleţiu, administrator şi docente (învăţător) în „Siua Mică” (Şura Mică), cu menţiunea maghiară „Kis-Czur”. El apare şi în indicele de nume al preoţilor greco-catolici, din acelaşi document (pag. 237) ca, născut în 1856 la Chichindeal, hirotonisit în 1883 şi administrator la Şura Mică în 1886.

Protopopiatul Chichindealului apare, din nou, la 1890 cu „Notariu tractual Dimitriu Aron; Chichindeal-180 membri; cladire scola-lipseste; scolari-fetiori 13 fete 11; total scolari 532/281 fetiori, filiela Ilembacu (Ilimbav N.A.), Nocricu-30 credinciosi”.

Şcoala a avut si rolul de a dezvolta simţăminte naţionale, măcar şi pentru o parte mică a locuitorilor. Astfel, în 1771 se naşte în Ţichindeal, Ioan Hidu care a luptat, alături de Amos Frâncu, în armata lui Avram Iancu şi îşi pierde viaţa în 1848, în Munţii Apuseni. Românii din Ţichindeal, înţeleg intenţia maghiarilor de a realiza „unirea” Transilvaniei cu Ungaria, încă din 1866. Alături de cei 1496 de semnatari ai petiţiei către împărat (Francisc Iosef I – 1848 – 1916) sunt şi cei 51 de semnatari ai Plenipotenţei dată la Chichindealu în 14/26 octobre 1866.

Şcoala din Ţichindeal, documentată pe arhiva şcolară (1898 – 2015)

Arhiva Şcolii Nocrich cuprinde arhiva şcolii din Ţichindeal, începând cu anul 1898. Actele din arhivă poartă diverse denumiri: „Protocolul de clasificaţiune şi absenţi”, „Registre matricole”, „Cataloage”, „Cartea şcolii” etc. Conform monografiei preotului Bordeanu Lazăr şcoala veche (acum Căminul Cultural) s-a construit la 1898.

I. Perioada 1898 – 1918

Protocolul de clasificaţiune (catalogul) pe 1898 – 1899 este incomplet dar se distinge numele învăţătorului, Simeon Dragoman, iar pe o foaie este un „Extras din catalogul pe 1898/1899 şi cu absenţele”. Efectivele ce rezultă din catalog sunt următoarele: „la şcoala de toate dilele”(zilele) – 58 copii: 29 copii 29 copile gr. Ort. 39 gr. Cat. 19; „Dela 12 -14” (ani N.A.) copii: gr. Ort. 13, copile 3 – 16 eră copii gr. Cath. 5 eră copile 4 – 9, 25. Astfel, rezultă un total de 83 de elevi.

Toate documentele şcolare, până în 1907/1908 sunt tipărite şi completate în limba română, cu elemente parţial latinizate. Unul dintre cataloage34 prezintă câteva informaţii interesante: efectivele de elevi, pe două grupe – şcoala de zi şi şcoala de repetiţie. Şcoala de zi cuprinde elevii până la 12 ani iar la şcoala de repetiţie sunt cuprinşi elevii mai mari de 12 (12-14) care doreau să-şi mai aducă aminte cunoştinţele şcolare.

În privinţa notiţelor legate de ocupaţia părinţilor, cei mai mulţi, în număr de 38 – economi (bănuiesc gospodari ce au pământ şi animale) iar pe locul doi, cu 5 persoane sunt cei notaţi cu „lingurariu”(baiaşu). Alţi 4 sunt „dileriu”(zilier). Alte ocupaţii: „faur”(fierar), notariu, jude, servitoare etc.

După religie, cei 66 de elevi sunt împărţiţi astfel: 47 de religie greco-ortodoxă; 18 de religie grecocatolică; 1 nedeclarat.

Familiile care aveau copii la şcoală (an şcolar 1901-1902), în număr de 31 aveau următoarele nume: Dragoman(11 elevi), Dorcă şi Giurgiu (câte 4 elevi), Cloţan şi Oana (câte 3 elevi). Alte nume de familie: Aron, Hurdubelea, Popenţa, Mihu, Tatu, Savu, Duma, Mihaiu, Ienciu, Morariu, Ciora, Vasilie, Ganga, Dragomir, Popoviciu, Iacobu, Măiereanu, Demian, Mihuleţiu, Berra, Frunză, Moldovanu, Oprean, Rociu, Hidiu.

La locul naşterii apare scris Chichindeal.

Obiectele de studiu sunt diverse iar unele chiar surprinzătoare: religia şi morala, limba română (citire, scriere corectă şi gramatică), limba maghiară, „computul”(compunere N.A.), drepturile şi datoriile cetăţeanului, istoria naturală, geografia, caligrafia, „cântul”, desenul, gimnastică, „piese de cetit”. Calificativele erau: „neîndestulătoriu”, „abia îndestulătoriu”, „îndestulătoriu”, bine şi foarte bine.

Pe coperta unui catalog35 există o notiţă, în limba maghiară, reprezentând o chitanţă prin care se dădeau şcolii confesionale greco-ortodoxe din Chichindeal, 120 coroane, ca o diferenţă neplătită din 1899, în anul 1905. Suma provine de la Ministerul cultelor şi învăţământului (Mulţumesc pentru traducerea textului, făcută de prof. Nica Etelka, de la şcoala Hosman).

Cataloagele din anii şcolari 1909/1910, 1910/1911, 1911/1912 şi 1912/1913 lipsesc din arhivă. O explicaţie găsim într-un catalog mai nou36. La unul dintre elevi i se reconstituie, prin examen, anii de şcoală, în 1922, menţionându-se: „Deoarece în Revoluţia din 1918 aproape toate protocoalele de clarificaţiune au fost nimicite, susnumitul este examinat din nou...”. Semnează Director Ioan Ceteanu şi Invăţător Simion Dragoman. Menţionăm că, în cataloagele din anii şcolari 1913/1914, 1914/1915 înscrisurile sunt în limba maghiară: „Gor-Kel felekezeti roman nepiskola I -VI osztalzanak elomenteli es mulasztasi napoloja az 1914/1915 iscoli ezre”.

De asemenea, multe nume, mai ales cele de botez, sunt maghiarizate: Janos/Ion, Simon/Simion, Tamas/Toma, Lorincz/Laurian. Chiar şi directorul şcolii este Tatu Janos.

Cataloagele din anii şcolari 1915/1916 şi 1917/1918 lipsesc. În august 1916, în timpul ofensivei armatelor române în Transilvania, linia frontului trecea prin pădurea dintre Roşia şi Ţichindeal.

Învăţătorul Simion Dragoman, preotul Ioan Tatu şi alţi tineri din Ţichindeal sunt daţi dispăruţi de autorităţile austro-ungare (3/16 august 1916). De fapt, în 2 august 1917 învăţătorul apare ca fiind sub arme, în România, informaţie găsită în articolul profesoarei Nicoleta Gavriliu (din „GazetaHârtibaciului” nr 89/octombrie 2013 – pag. 4).

NR : Îi mulțumim eruditului profesor Achim Mihuleț pentru amplul material cu caracter monografic, foarte bine documentat, din care publicăm o parte în acest număr și continuarea în numărul următor.